Arhim. Siluan Visan-Asta inseamna sa iubesti!

Am citit aceasta povestioara care m-a impresionat foarte mult si ca orice lucru frumos si folositor, incerc sa o impart cu voi. Iarasi sper ca printre aceste randuri sa gaseasca fiecare din noi gandul cel frumos.

"Cu cativa ani inainte de cel de-al doilea razboi mondial, exista un cuplu care se iubeau foarte mult. De fiecare data barbatul, in orice ocazie, incerca sa-si arate dragostea fata de ea. Ea era frumoasa, sensibila, dar si firava din punct de vedere al sanatatii.

Incepand razboiul, barbatul este nevoit sa mearga pe front, unde trece prin foarte multe incercari si de multe ori ca prin minune scapa sa nu fie ucis. Se ruga in fiecare zi sa-l ajute Dumnezeu sa traiasca pentru a se intoarce acasa langa sotia pe care atat de mult o iubea.

Fiecare gand al sau era sa o stranga din nou in bratele sale si-i dadea putere sa reziste foamei, frigului si ranilor. Cand se termina razboiul, mai fericit ca niciodata porneste catre casa parca plutind…

In drum, aproape de satul sau, se intalneste cu un prieten de familie care dupa bucuria de a-l revedea viu si intreg, incerca sa-l consoleze pentru incercarea prin care trec…

- "Care incercare?" intreba nelinistit barbatul.

- "Inca nu ai aflat?... sotia ta a avut o infectie foarte grea, a scapat cu viata dar acum chipul ei este deformat." Raspunse prietenul trist.

Barbatul cade aproape lesinat si ramane plangand cu amar pe marginea drumului…

Spre seara ajunge acasa. Sotia lui dupa bucuria revederii si multumind lui Dumnezeu pentru minunea de-al tine in viata, se asaza la masa si… realizeaza ca multiubitul ei sot si-a pierdut vederea in razboi! Crezand ca printr-o rana de razboi a ramas orb, nu-l intreaba niciodata despre acest lucru pentru a nu suferi si mai mult. Ii acorda ingrijirea cuvenita cu multa dragoste si traiesc efectiv fericiti inca cincisprezece ani.

Dupa acesti cincisprezece ani si suferinta unei boli aprope incurabile, pe patul suferintei sotul ii inchide ochii multiubitei sale sotii si… ii deschide pe-ai lui!

Pentru cincisprezece ani s-a prefacut ca este orb ca sa nu ii mareasca suferinta…"

Asta inseamna sa iubesti!!... Sa te faci pe tine orb pentru a nu rani pe celalalt. De cele mai multe ori este nevoie sa inchidem ochii, pentru ca adesea privirea noastra este mai grea decat credem si cel pe care-l privim poate fi si mai impovarat de greutatea unei priviri pline de invinuire.

Multi isi pierd curajul sa lupte cu ei, sau cu incercarile prin care trec tocmai pentru faptul ca noi i-am privit cum nu trebuia! Viata le poate deveni si mai grea caci nu ii vedem durerea sufletului ce sta sub handicapul sau, sau uratenia sa, sau oricarei alte deformari a frumusetii; ori a viciului ce a pus stapanire pe el, ori a depresiei cu care se lupta…

Dar, pentru a inchide ochii este nevoie sa iubesti!... nu devenim orbi din indiferenta sau prostie, si nici din dorinta de a marginaliza; ci, din sensibilitate, din politete si marinimie sufleteasca de care dam dovada.

Este nevoie de iubire pentru a te comporta simplu si firesc?... din cate se pare da! Este nevoie sa iubesti pentru a nu-l face pe celalalt sa se simta jignit sau invinovatit. Nu noi sa fim motivul pentru care el sufera, ci ar fi mantuitor sa-l ajutam, sa-i alinam pe cat putem durerea. Nu asta face si Hristos in vietile noastre?... Cred ca ne priveste cu ochii inchisi, caci altfel nu am putea privi noi in ochii Lui vazandu-ne cat de vinovati suntem in Fata Lui.

Si ma gandeam cat de rar in zilele noastre auzim cazuri de genul acesta. Parca s-a “racit” dragostea, parca nu mai avem putere sa iubim, sau poate am devenit prea egoisti?

Altadata relatiile erau mult mai lungi, mai frumoase, mai fericite. Exista o frumusete si un dor sfant intre cei doi. Un simplu gest, o mica floare, o privire era izvor de bucurie, tresaltarea inimii si lacrimi de fericire.

Si acum… nu auzi decat despartiri si tristete. Scandaluri si acuze. Toti se vaita de ceilalti. Toti ii invinuiesc pe ceilalalti. Foarte putini sunt cei care-si asuma vinovatia si responsabilitatea unei despartiri. Nu mai putem iubi?... nu mai putem ierta? Nu mai are nicio importanta pentru noi dragostea?... sau pur si simplu suntem atat de inrobiti cu dragostea pentru noi insine incat cel de langa noi devine povara?

Cu totii stim ca pentru a reusi o relatie, o casnicie, trebuie ca amandoi membri sa contribuie prin iubire la fericirea si frumusetea vietii celuilalt. Din batrani se spune ca “dragostea-i ca flacara, dar se intretine cand arunci lemne in foc…” si astfel putem sa iubim continuu.

In nicio carte nu scrie, sau nimeni nu a spus ca a iubi inseamna NUMAI fericire… dar a iubi inseamna a dori binele si fericirea celuilalt. Inseamna a renunta la egoism si mandrie, a te smeri pentru a fi pace, a te ruga nadajduind, a te multumi si a multumi pentru putinul pe care il ai, a fi fericit vazand ca este fericit si celalalt, a trai inaltator…
A iubi este intelepciunea vietii… A iubi inseamna o inima desteapta… A iubi inseamna invatatura care vindeca si nu omoara, care mangaie si nu extermina!

Poate ca printre cei ce citesc aceste randuri exista si pareri opuse, ganduri ca nu ar trebui ca eu sa scriu despre relatiile de iubire, caci nu stiu "cat de greu" este… Probabil au dreptate, dar ca orice Preot sufar mai mult decat puteti sa stiti cand vad o inima ranita, o lacrima pe chipul frumos al celuilalt. Iubirea cu greu indura asa ceva…"

Arhim. Siluan Visan -Va rog frumos

 

Am citit un articol despre o intamplare adevarata, care m-a intristat si ma preocupa, avand in vedere ca exprima comportamentul obisnuit al celor mai multi dintre noi. Insa, sa dam citire intamplarii:

"Un doctor intra grabindu-se in spitalul unde era angajat, deoarece fusese chemat pentru o operatie urgenta si neprevazuta. In fuga, merge direct la cabinetul lui, se schimba si alearga spre sala de operatii unde era asteptat. Pe coridor, langa sala de operatii se plimba agitat tatal copilului care urma sa fie operat. Acesta, vazandu-l incepe sa-i strige indignat cu glas revoltator:

- De ce ai intarziat atata sa vii? Nu stii ca viata copilului meu este in pericol? Nu ai niciun fel de sentiment al responsabilitatii in ceea ce faci?

Doctorul il priveste zambind si-i spune:

- Iarta-ma ca nu eram la spital! Dar am venit cat am putut de repede, imediat ce m-au anuntat. Acum incercati sa va linistiti, ca sa-mi pot face si eu treaba.

- Sa ma linistesc??!... Daca fiul dumneavoastra ar fi fost acum in sala de operatie, ati fi putut fi linistit? Daca fiul dumneavoastra era in pericol de moarte, ce ati fi facut? raspunse tatal foarte revoltat.

Doctorul incearca sa zambeasca din nou si-i raspunde:

- V-as fi spus ca din pamant suntem si in pamant ne vom intoarce, binecuvantat fie numele Domnului in veci! Rugati-va acum! si noi vom face tot posibilul sa fie totul bine, cu ajutorul lui Dumnezeu…

- Suntem buni sa dam sfaturi! Cand nu are legatura cu noi este usor! sopti tatal.

Operatia incepe si dureaza cateva ore. La un moment dat doctorul iese bucuros din sala:

- Slava Domnului! Fiul dumneavostra a fost salvat. Si fara sa astepte raspunsul tatalui isi continua mersul grabit pe coridorul spitalului… Daca aveti vreo nelamurire intrebati asistentele.

-De ce sunteti atat de arogant? Nu puteti astepta cateva minute?

Asistenta tocmai iesea din sala de operatii si auzindu-l, il priveste cu compatimire. Acesta continua, scuzandu-se:

-Vroiam sa-l intreb despre situatia fiului meu, in ce stare se afla... Dupa cateva clipe de tacere, intreaba unde a plecat doctorul grabit.

Iar asistenta plangand ii raspunde:

- Fiul lui a murit ieri intr-un accident de masina! Cand l-am instiintat sa vina pentru fiul dumneavoastra era la inmormantarea copilului lui, si a rugat Preotul daca poate sa opreasca slujba caci a intervenit ceva; iar acum cand fiul dumneavoastra a fost salvat, a plecat fugind sa participe la slujba inmormantarii!..."

Trist, dar adevarat!... Si ma gandeam cat de grabiti suntem sa tragem "concluziile" potrivite, cat de repede dam vina pe ceilalti fara sa constientizam cat suntem de intunecati uitandu-ne la durerea nostra, sau mai grav, la placerea noastra! Alergam cu o viteza uimitoare sa ne bucuram noi, sa ne rezolvam problemele noastre, sa ne indreptatim pe noi!...

Si totusi exista oameni care-si sacrifica timpul lor, punandu-se in slujba celuilalt. Exista oameni care se jertfesc pe sine pentru a-si putea ajuta fratele. De cata putere sufleteasca este nevoie pentru asa ceva? De cate ori a sangerat inima lor, dar s-au consolat cu bucuria celuilalt?... Vedem chipul unui om, nu-i putem vedea durerea; vedem superficial si de multe ori judecam stramb; vedem "pe-ale noastre", suntem ajutati cu jertfa, si tot nemultumiti ramanem cateodata!

Nimic nu ni se cuvine, totul este un dar! Nimeni nu-i obligat sa faca ceva, ci suntem datori mereu. Suntem datori pentru ca "cine face, lui isi face" spune un proverb romanesc. Si mai mult decat atat, “dragostea nu este o simpla consolare, ci lumina!” spunea Nietzsche, iar eu ma gandesc la Lumina (cu litera mare, la Hristos) de care toti avem nevoie.

Daca nu putem face si noi nimic pentru acesti oameni de jertfa, cel putin sa recunoastem ca ne-au fost de folos, fara sa ne eschivam in a multumi, atat Domnului, cat si lui. Intamplarile "inocente" din viata noastra nu fac altceva decat sa ne descopere cine suntem cu adevarat, nu ne modeleaza caracterul. Nu e o scuza "asa s-a nascut!", este trist ca "nu a invatat!" sa fie om. "Omul dinafara nu este decat o oglinda a celui dinauntru" (Sf. Macarie cel Mare).

Pretuiti oamenii de jertfa, rugati-va ca Dumnezeu sa-i intareasca in slujba pe care si-au ales-o, cautati sa-i sprijiniti in tot ceea ce fac; si astfel ne aratam recunostinta fata de Domnul.

Va rog frumos, "nu faceti nimic in duh de cearta, nici de slava desarta, ci cu smerenie unul pe altul socoteasca-l mai de cinste decat este el insusi" (Filipeni 2, 3).

http://www.crestinortodox.ro/

 

 

Arhim. Siluan Visan -Dragostea, iubirea, fericirea

 

Poate ca multi vor considera ca vreau sa scriu despre lucruri demodate sau care si-au pierdut sensul astazi, insa cred si marturisesc ca toti ne dorim sa traim starile sufletesti la o intensitate inaltatoare; nicidecum nu vrem sa ramanem saraci in sentimente sau privati de o explicatie ce poate transforma clipa in vesnicie, dragostea in iubire sau comunicarea in traire…

Daca as incerca sa definesc fericirea, o fac prin niste cuvinte foarte sarace in a exprima esenta ei: fericirea este starea pe care o traieste omul atunci cand a simtit ca iubirea ii este impartasita si de cealalta jumatate a lui. Deci, conditia primordiala a omului ca sa fie fericit, este sa iubeasca si sa fie iubit!... Fericirea pe acest pamant nu este decat o pregustare a bucuriei din Rai.

Putini sunt cei care traiesc aceasta stare, dar cei mai multi o cauta si o vor cauta pana cand o vor gasi. Pentru a intelege de ce nu suntem cu adevarat fericiti chiar atunci cand credem ca iubim, voi incerca sa evidentiez diferenta dintre "a iubi" si "sunt indragostit". (Nu stiu de ce s-a pus accentuat in cultura noastra cuvantul "dragoste" - chiar si in imnul dragostei scris de Sf. Ap. Pavel - cand si in Noul Testament se vorbeste numai de "iubire" si nu de "dragoste", in textul din limba greaca este scris numai "αγάπη"= iubire…) Probabil ca "dragoste" exprima stare lumeasca, iar "iubire" pe cea dumnezeiasca.

Iubirea inseamna libertate, pe cand dragostea inseamna dependenta. De aceea multi sunt distrusi din toate punctele de vedere dupa o despartire, sufera si cel ce iubeste, insa se retrage pentru binele celuilalt. Este firesc ca fiecare relatie sa inceapa cand te simti legat de celalalt, te simti atras de ceea ce-ti place, dar iubirea este sincera si onesta; pe cand dragostea este ipocrita, incearca sa foloseasca orice mijloc spre a-si atinge scopul!

Iubire inseamna jertfa! Se jertfeste fara sa simta ca faceun sacrificiu, este gest firesc atunci cand iubesti; dragostea cere celuilalt sa se jertfeasca. ("seamana cu devorare de oameni", spunea un scriitor celebru). "Am cucerit, detin, folosesc tot felul de strategii, spionez, am fortat, incerc sa manipulez, incalc spatiului" sunt cele mai obisnuite cuvinte prin care descriem o "relatie" … Sunt in acelasi timp expresii de razboinic, descriu lupta si dorinta de stapanire! Sf. Ap. Pavel spune: "Iubirea nu cauta la ale sale" (1 Cor. 13,5)

Iubirea nu are limite, insa dragostea - constient sau inconstient - conditioneaza traind cu gandul: "te iubesc daca ma iubesti, daca nu ma iubesti, te urasc!". Dragostea este pretentioasa, mereu nemultumita; in iubire si cel mai mic lucru sau gest oferit, este cel mai mare dar. In dragoste este obisnuit sentimentul golului, a lipsei; insa atunci cand iubesti te simti implinit, pentru simplul fapt "ca iubesc!"

Iubirea cuprinde tot ce o inconjoara, dragostea "vede" doar ce-i lipseste. In limba greaca "iubesc" se spune"Α Γ Α Π Α Ω" (agapao), deci numai cand iubesc ajung sa cuprind in fiinta mea pe Hristos care este "A" si "Ω".

Iubirea este curata, simpla si totala. "Iubirea indelung rabda, este binevoitoare, nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, nu se aprinde la manie, nu gandeste raul, nu se bucura de nedreptate… toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda", Scria Sf. Ap. Pavel in Imnul Iubirii.

Iubirea traieste in vesnicie, pe cand dragostea are termen de valabilitate. Atunci cand iubesti nu mai esti supus legilor lumesti, evadezi si te inalti cu puterea ce ti se daruieste. Este la fel de necesara ca aerul, este piatra de temelie a unei casnicii ce va invinge toate ispitele si greutatile intampinate. Este inceputul si pregustarea relatiei ce trebuie sa existe intre noi si Hristos, caci nu putem trai altfel plinatatea iubirii Lui pe acest pamant.

Iubirea este pentru toti, se revarsa ca o ploaie binecuvantata ce cade peste toti, vrednici sau nevrednici. Dragostea cere exclusivitate si intr-un sfarsit se tranforma intr-o gelozie sufocanta.

"Iubeste!" este chemarea omului de a se lupta cu cel mai mare dusman si cea mai periculoasa idolatrie: mandria! Niciodata nu este mai alimentat egoismul nostru, ca atunci cand suntem doar indragostiti.

"Te iubesc!" inseamna cum caut prilejul in a-ti implini dorintele si nu vreau, folosindu-ma de tine, sa-mi acopar nevoile mele. Numai dragostea care are puterea de a se transforma in iubire va invinge: timpul (Tristan si Isolda au fost doi tineri ce pur si simplu s-au iubit, n-au facut nimic deosebit), egoismul (nu ma mai gandesc la mine, ci la tine), nevoia mea; si traieste vesnic fericita…

Nu exista lucru mai firesc si mai inaltator ca "a iubi", caci iubirea inseamna plinatate, frumusete si viata la superlativ. Creati am fost din iubire si ne desavarsim in iubire. Nu este pacat sa iubesc, ci sa nu iubesc! Dar trebuie sa iubesc omul, nu fapta sau dorinta; ci frumusetea, gingasia sufletului ce-si doreste sa fie iubit. Asa incep sa-mi vin in fire si "nu cele ce se fac dupa fire sunt pacate, ci cele rele dupa alegerea cu voia" (Sf. Antonie cel Mare).

http://www.crestinortodox.ro/

Arhim. Siluan Visan-Irodul de astazi, pruncii de maine

 

Nasterea unui copil este intotdeauna o mare bucurie pentru o familie, o minune vizibila prin care se poate vedea rodul dragostei ce exista intre cei doi. Copilul poate fi sprijin, ajutor, implinirea visurilor avute; sau mai mult decat atat, prilejul de a invata sa ne jertfim, sa slujim si sa iubim.

Pentru a creste un copil asa cum este bineplacut lui Dumnezeu este nevoie sa-l crestem in dragoste, dar dupa cum spunea si Pr. Vasile Gavrila: "Copilul nu are nevoie numai de dragostea parintilor, ci si de dragostea dintre ei".

Bucuria, nevinovatia copilariei si dragostea cu care te imbratiseaza un copil sunt bogatia fara de pret pe care o are un parinte. Chiar si sarac, se simte ca un rege in casa lui; traieste iubind si daruind, se jertfeste nadajduind…

Cu mare mahnire in suflet aflu din presa si marturisiri ca exista oameni care s-au impotrivit unei asemenea bucurii. Bineinteles ca au avut o scuza, dar nu este suficient pentru a te indreptati in fata oamenilor si a lui Dumnezeu!

Oare Irod nu a avut o scuza pentru ca a omorat 14000 de prunci?... I-a fost teama sa nu-si piarda regatul, si a recurs la acest masacru fara scrupule. Nu i-a fost mila, a ordonat uciderea lor orbit de putere. Nu acelasi lucru fac si cei ce avorteaza?... "Vor sa-si traiasca viata spun, "a fost o greseala"!

Cum pot sa fiu atat de linistit cand stiu ca pe aceasta moarte eu imi construiesc "fericirea"? Cum pot ucide un prunc atat de nevinovat si curat, singurul lui pacat fiind faptul ca a venit cand nu era asteptat! Sau mai bine zis, cautam sa-l ucidem inainte de a ne uita in ochii lui si a-i spune: "Tu esti de vina! Eu doar am vrut sa-mi traiesc dragostea…"

Poate ca pentru Irod a fost o intamplare nefericita faptul ca Hristos s-a nascut atunci, pe vremea domniei lui. A incercat sa indrepte aceasta "greseala" prin crima, dar singurul lucru pe care l-a reusit a fost sa ramana in istorie ca un ucigas fara mila, obsedat de putere. A omori pe cineva care ti-a facut rau, iar tu orbit de suferinta nu ti-ai mai putut pastra mintea limpeda, se poate intampla, dar prin pocainta poti avea si iertarea lui Dumnezeu; un copil mic, nevinovat si bucuros ca traieste, cum il poti omori?...

Se cauta tot felul de motive stiintifice prin care sa-si linisteasca constiinta cei ce recurg la avort pentru a-si "continua" viata. Saracii… Oare nu traiesc dupa aceea intr-un iad ce nu-i lasa sa fie oameni normali? Nu sunt distrusi pe viata, fara a putea sa uite crima facuta? Au impiedicat un suflet sa se bucure de viata, l-au jertfit ca sa ramana regi peste o impresie falsa de stapanire.

Nu numai doctorul care face avortul are mainile pline de sange, ci si parintii ce cu usurinta decid soarta unui suflet! Doctorul este asemenea soldatului care a primit ordin de la Irod pentru a ucide, nu are importanta ce crede, trebuie sa execute!...

Mi se sfasie inima de durere ca in timp ce pomenesc la Sfanta Proscomidie, nu pot scoate particica si pentru aceste suflete (deoarece numai cei botezati pot fi pomeniti in cadrul Sfintei Liturghi, eu ii pomenesc in putina rugaciune personala). Raman suflete chinuite de lipsa rugaciunii noastre, de dragostea noastra si de uitarea celor mai multi dintre noi… Vai mamei si tatei care vor fi judecati de sufletele copiilor ce i-au refuzat!!! Caci dupa cum marturisea un Parinte, nu Hristos ii va judeca pe acestia, ci vor sta in fata copiilor lor dand socoteala.

Daca este adevarat ca in Romania se fac aproximativ un million de avorturi pe an, suntem mai rai decat Irod! Suntem mai vinovati decat el, caci nu a stiut cine este Hristos, dar noi stim! El nu putea trai fara putere, noi nu putem sa traim fara placere! Vai noua!!!

Sufletul apare in clipa in care viata incepe prin fecundatia produsa si oricat de mic ar fi embrionul, se aud bataile inimii cu aceeasi intensitate ca si dupa nastere. Primul organ care se dezvolta va fi inima, primul simt-auzul; pentru a creste traind dragostea ce-o poate cunoaste prin cuvantul auzit. Un suflet mic ce vrea sa cunoasca, sa traiasca, sa iubeasca…

Nu exista cuvinte prin care sa descrii suferinta, nu exista scuze pentru a-ti motiva decizia, nu exista putere care sa-ti dea dreptul sa ucizi! Singurul lucru pe care-l avem este libertatea de a decide, pentru noi si nu pentru altii! Ne mantuim prin jertfa noastra, nu prin jertfa altor suflete!...

"Asa zice Domnul: "glas se aude in Rama, bocet si plangere amara. Rahila isi plange copiii si nu vrea sa se mangaie de copiii sai, pentru ca nu mai sunt" (Ierem. 31, 15). Sa plangem toti, caci numai lacrima mai poate stinge vapaia iadului, lacrima plina de pocainta…"

http://www.crestinortodox.ro/

 

Arhim. Siluan Visan-Inceputul mantuirii este dragostea

 

"Cat despre cele ce mi-ati scris, bine este pentru om sa nu se atinga de femeie. Dar din cauza desfranarii, fiecare sa-si aiba femeia sa si fiecare femeie sa-si aiba barbatul sau. Barbatul sa-i dea femeii iubirea datorata, asemenea si femeia barbatului… Sa nu va lipsiti unul de altul, decat cu buna invoiala pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea, si iarasi sa fiti impreuna, ca sa nu va ispiteasca satana, din pricina neinfranarii voastre" (1 Cor. 7, 1-5).

Minunate sfaturi, luminate de Duhul Sfant… Astfel Sf. Ap. Pavel incearca sa explice corintenilor si noua tuturor, de ce este ingaduita impreunarea si casatoria intre barbat si femeie; fara sa reduca importanta casniciei si a infranarii.

Poate ca pentru multi sunt sfaturi demodate, insa desfranarea in care traim este din ce in ce mai mare. Nu poate fi un dezacord intre cele pe care le vrem noi si cele pe care le binecuvinteaza Domnul, ci este modalitatea prin care putem trai fiecare dupa darul lui: "Eu voiesc ca toti oamenii sa fie cum sunt eu insumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul asa, altul intr-alt fel." (vers 7)

Binecuvantata este casatoria si iubirea dintre un barbat si o femeie, caci este un drum care duce la aceeasi destinatie: mantuirea. Din pricina inmultirii pacatului insa, totul se denatureaza si se transforma in anormal.

Asa cum exista fecioria in viata calugareasca, tot asa exista feciorie si in casnicie. Orice abatere de la promisiunea facuta in fata Domnului, fie este prin voturile monahale, fie prin oficierea Tainei Cununiei in fata Altarului, este desfranare in fata lui Dumnezeu.

Am fost intrebat odata de ce nu se roaga Preotul in timpul slujbei cununiei pentru dragostea dintre miri? Raspunsul este simplu: pentru ca o considera prezenta si este cea care-i aduce in fata Altarului! Imi place sa cred ca toate cuplurile ce-si unesc destinele prin binecuvantarea lui Dumnezeu, o fac din dragoste. Si aceasta dragoste este cea care va rodi in viata lor, cei prezenti rugandu-se doar pentru: "Trimiterea Harului cel Ceresc peste robii Tai acestia…, binecuvanteaza-i pe dansii, pazeste-i pe ei, da-le roada pantecelui, prunci buni si buna intelegere sufleteasca si trupeasca; arata nunta lor cinstita, fereste patul lor neintinat…"

Dar pentru ca nu avem masura in tot ceea ce facem in viata, si din pacate discernamantul lipseste cu desavarsire; ajuns-am la desfraul care distruge familii si strica viitorul indragostitilor.

A fi indragostit este cel mai sublim sentiment din care se poate impartasi omul pamantesc in viata aceasta. Este poate cel mai inalta stare la care poate ajunge cineva in lumea aceasta. Poate fi si inceputul mantuirii, pentru ca mi se da prilejul sa pregust starea de bucurie a intalnirii sufletului cu Mantuitorul sau, atat de necesara spre a constientiza cat de mult ma iubeste Hristos. Dragostea este sentimentul ce te trezeste la viata, ce te face sa constientizezi ca existi! Dar ca orice lucru minunat si frumos, este pangarit de dusmanul cel vesnic si viclean.

Scriu acestea deoarece exista ispita gandului: "Toate-mi sunt ingaduite!", totusi continua Sf. Ap. Pavel: " …dar nu toate-mi sunt de folos. Toate-mi sunt ingaduite, dar nu ma voi lasa biruit de ceva" (1 Cor. 6, 12). Sa nu ramanem numai la prima jumatate, ci sa dam viata sfatului intreg "dar nu toate-mi sunt de folos!". Asa cum nu putem sa terminam scoala daca urmam numai doua clase, tot asa nu vom ajunge sa cunoastem viata fara sa urmam cuvantul Evangheliei.

Pentru mine, un singur lucru este clar: cel ce cade in desfrau uitand dragostea ce l-a unit cu sotul (sotia), a fost invins de patima pentru placerile trupului ce l-a aruncat in acest pacat. Iar daca multi nu mai inteleg sensul pacatului, atunci sa le explicam ca nu este frumos sa ranesti un suflet ce te iubeste. Fiecare pacat este o rana, fiecare rana poate fi si o boala; iar boala trebuie tratata pentru a nu provoca moarte.

Putem sa traim fara sa ne lasam prada patimei, doar traind indragostiti. Putem sa invingem ispita trupului si a placerii avand bucuria ca sunt iubit(a), iar daca am nevoie de criterii prin care sa-mi dau seama daca dragostea celuilalt este adevarata, atunci sa ascultam iarasi pe Sf. Sp. Pavel: "Dragostea este binevoitoare, nu se poarta cu necuviinta, nu cauta la ale sale, toate le nadajduieste…" ( 1 Cor. 13, 4-7).

"Cautati dragostea si traiti-o cu smerenie!…" (Valeriu Gafencu)

Arhim. Siluan Visan

Sursa:www.crestinortodox.ro

Arhim. Siluan Visan-Singuratatea de azi

 

 

De multe ori am auzit in ultimul timp, ca este din ce in ce mai greu sa ne gasim perechea, sa ne intelegem cu ceilalti. Ca este greu sa ne facem prieteni. Cu toate ca traim intr-o societate care incearca sa ne ofere bucurii si tot felul de produse care ar trebui sa ne imbunatateasca atat viata, cat si pe noi ca oameni.

Si totusi nu suntem fericiti pe deplin, bucuria ne este atat de efemera. De ce? Nu ar trebui ca toate cate le avem (sau toate experientele acestea prin care noi ne satisfacem dorintele) sa ne implineasca?

Nevoia de judecata

Cred ca traim intr-o mare capcana ce ne-a intins-o vrajmasul. Pentru ca suntem atat de bombardati cu reclame si prezentare de produse, incat psihicul nostru nu mai poate judeca care ne este intr-adevar dorinta. Ce avem nevoie in viata noastra. Dorinta si nevoia ne sunt create de "ei", cei fara chip si dragoste de noi, "ei" adorand doar banul. Iar astfel ne este atat de "violata" libertatea, pana in clipa in care obosim sufleteste si trupeste!

Discernamantul de care cu totii avem nevoie in viata, este pe cale de disparitie; pentru ca ne incredem mai mult in firmele producatoare decat in Hristos care ne spune: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarat si Eu va voi odihni pe voi". Dorim intens o plecere sau o bucurie, uitand ca tot ce avem acum este trecator.

Au reusit pe toate caile ce acum le au la dispozitie (mass - media si mai ales internetul) sa ne transforme in "clienti" (obiecte fara chip), intr-o asa masura incat si noi la randul nostru, nu putem vedea ca cel de langa noi nu este "client" sau produs, ci suflet. Iar sufletul nu se poate cumpara si nici nu se intretine cu placeri din ambalaje, ci are nevoie de sentimentul care in noi a amortit. Iubind pe cel de langa mine si nu placerea, ma va ajuta sa ma dezmortesc sufleteste.

Avem impresia ca daca dau ceva trebuie sa si primesc. Prin faptul ca platesc ceea ce-mi doresc de fiecare data cand am posibilitatea si simt nevoia, am ajuns in imposibilitatea sa mai vad si nevoia celuilalt. Si cu ajutorul acestei societati de consum in care traim, incet - incet imi alimentez egoismul pana la masura in care devin incapabil sa mai dau fara sa iau. Atunci cand nu primesc ce astept, ma tulbur atat de tare incat nu pot gandi ca poate cel de langa mine in clipa in care eu cer, el nu poate darui. Dar asta nu inseamna ca nu ma iubeste!

Pastrati masura

Binevoit-a Domnul sa fim crestini si sa-I purtam Harul, fie am constientizat sau nu; iar modelul nostru in viata ar trebui sa fie numai Hristos! Dar suntem atat de "incetosati" si chiar orbiti de intunericul dorintei pacatoase, incat nu realizam ca dragostea pentru lumea aceasta este mai mare decat iubirea care ar trebui sa fie data Lui.

Poate o sa ma intrebati: "este pacat?". "Da. Atunci cand pun placerea mea mai presus de bucuria ca sunt crestin. Iar pe fratele meu il vad numai cand imi poate oferi ceva". Haideti totusi acum, pana nu este prea tarziu, sa punem un inceput bun prin a-I da slava Lui Dumnezeu pentru tot ce avem, sau nu avem!

Bineinteles ca fiecare din noi si da si vrea sa primeasca, insa important este cum? Am putea cantari putin lucrurile gandindu-ne ce cerem si de ce, dar ne aflam intr-o continua alergatura ce ne fura ragazul de a gandi cat de folositor ne este ceea ce vrem.

"Toate - mi sunt ingaduite, dar nu toate-mi sunt de folos" spunea Sfantul Apostol Pavel. Suntem insa atat de maturi duhovniceste incat sa deosebim nevoia de satisfacerea placerii? De multe ori le confundam, de aceea tristetea ia locul bucuriei…

Lucrul cel mai bun este masura, echilibrul ce trebuie sa existe intre "a da" si "a lua"; nu voi reusi sa am masura daca privesc viata numai prin prisma dorintelor mele, ci ar trebui sa vad si lipsa celuilalt sau durerea lui; nevoia lui de a fi iubit ca suflet, ca om. Este nevoie sa iau, sa am; dar Ii multumesc si Domnului ca a incuviintat sa iau, sa am?

Acest timp ce il avem la dispozitie ne-a pus pe calea satisfacerii, insa nu aceasta ne ajuta sa ne impacam cu noi sau mai mult decat atat sa ne impacam cu Domnul, ci nu face decat sa ne indeparteze de Harul primit la Sfantul Botez, de cel de langa noi care are nevoie sa fie si el iubit si pretuit; si nu in ultimul rand, de Hristos. Aceasta este cauza singuratati de azi…

Calea adevarata

Nu aceasta-I calea noastra, ci calea dragostei care: "este binevoitoare, nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, NU CAUTA LA ALE SALE, nu se aprinde la manie, nu gandeste raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar". (1 Cor. 13, 4-5)

Poate daca am simti mai puternic prezenta lui Hristos in viata noastra, nu am mai fi atat de cautatori ai placerilor lumesti. Dar nu simtim profund aceasta tocmai pentru faptul ca prin aproape tot ceea ce facem ne indepartam de El, facand de cele mai multe ori ceea ce nu este bineplacut Lui. Este insa pacat mare sa negam prezenta Lui in viata noastra! Este ca si cum as spune ca soarele nu rasare si pentru noi, ci numai pentru ceilalti! Depine de fiecare din noi daca vrea sa priveasca la frumusetea soarelui gandindu-se la binefacerile lui, sau sa se inchida intr-o camera cu geamurile inchise si jaluzelele trase. Caci El Mantuitorul nostru este singurul care ne respecta pe deplin libertatea si ne lasa timpul necesar sa ne decidem ce dorim cu adevarat in viata.

Pe om trebuie sa-l cunosti ca sa-l iubesti, pe Dumnezeu trebuie sa-L iubesti ca sa-L cunosti!

Arhim. Siluan Visan

Arhim. Siluan Visan-Viata este darul lui Dumnezeu

 

Pentru cei mai multi dintre noi bogatia este o binecuvantare, saracia un blestem! In acelasi timp insa, putem inversa criteriile prin care evaluam situatia in care ne aflam, si astfel: bogatia poate fi un blestem si saracia o binecuvantare… Totul tine de felul in care acceptam si traim slavind pe Dumnezeu.

Fara a vrea sa ma repet, am mai spus ca nimic din ceea ce ni se intampla nu trebuie privit ca pedeapsa de la Domnul, ci din contra trebuie sa intelegem ca suntem intr-un proces de educare duhovniceasca. Insa nu noi putem stabili programul "lectiilor", ci Invatatorul care stie puterea de intelegere a fiecaruia.

Parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar, nu face altceva decat sa ne dezvaluie realitatea vazuta de noi si adevarul asupra existentei noastre. Deoarece vedem cele doua stari: a vietii de pe acest pamant si a existentei dupa moarte. Dar din pacate, in loc sa ne rugam pentru a ne lumina si pe noi Duhul Sfant asupra adevaratului sens, de cele mai multe ori devine subiect de discutii ce ne clatina credinta si impiedica progresul duhovnicesc.

Trist este faptul ca nu ne simtim copii a lui Dumnezeu, sau cel putin ca niste copii ce vor sa invete despre Dumnezeu; iar daca Biserica este ca o scoala, atunci si noi suntem chemati "sa luam aminte" la lectia de astazi care este o parabola. Iar la scoala nu puteam sub semnul intrebarii ceea ce ni se preda, nu ne intrebam daca "a" este "a", ci invatam constiinciosi crezand fara indoieli. Vedeti unde-i lupta? Sa nu credem cuvantul evanghelic! "Adevarul exista, minciuna trebuie inventata" spune un proverb chinezesc...

Acum, dupa doua mii de ani, de ce exista oameni care se indoiesc de Adevar? De ce se impotmolesc in a crede, a iubi sau cel putin in a trai cu frica de Dumnezeu?... Toate descoperirile facute de oamenii de stiinta in zilele noastre nu fac altceva decat sa releveze prezenta lui Dumnezeu in creatie, atat ca Mare Creator, cat si ca un bun Chivernisitor. Ramanem ancorati in progresul stiintific: cred ca omul a juns pe Luna, nu pot accepta ca Hristos este Mantuitorul; cred ca exista extraterestrii, insa ma indoiesc de faptul ca exista Dumnezeu; cred ca aspirina vindeca, ma indoiesc ca se mai pot face minuni...

Descrierea vietii acesteia in parabola este foarte scurta: "Era un om bogat care se imbraca in porfira si in vison, veselindu-se stralucit in toate zilele. Iar un sarac, anume Lazar, zacea inaintea portii lui, plin de bube, poftind sa se sature din cele ce cadeau de la masa bogatului;” (Luca 16, 19). Voi zabovi si eu putin asupra acestei vieti, caci tainele vietii viitoare imi sunt incluse intr-un cuvant: Hristos.

De multe ori spunem ca viata este un dar de la Dumnezeu… Cat de mult punem in valoare acest dar? De ce viata aceasta?

In Postul Mare, la Pavecernita Mare citim in rugaciunea lui Manase: "... caci Tu esti Domnul Cel Preinalt, Bun, Indelung-rabdator si Mult-milostiv, Caruia Ii pare rau (se pocaieste) de rautatile oamenilor. Tu, Doamne, dupa multimea bunatatii Tale, ai fagaduit pocainta si iertare celor ce Ti-au gresit si, dupa multimea indurarilor Tale, ai hotarat pocainta pacatosilor spre manuire".

Iar acum sa ne amintim cum este descris in Vechiul Testament pacatul si discutia lui Adam cu Dumnezeu: “De aceea femeia, socotind ca rodul pomului este bun de mancat si placut ochilor la vedere si vrednic de dorit, pentru ca da stiinta, a luat din el si a mancat si a dat barbatului sau si a mancat si el… Iar cand au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin Rai, in racoarea serii, s-au ascuns Adam si femeia lui de fata Domnului Dumnezeu printre pomii raiului" (Facere 3, 6-8).

Urmeaza celebrul dialog intre Adam si Dumnezeu: "Adame, unde esti? Raspuns-a acesta: Am auzit glasul Tau in Rai si m-am temut, caci sunt gol, si m-am ascuns..."
Rezultatul faptei: "De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din gradina cea din Edem, ca sa lucreze pamantul din care fusese luat" (a.c. 3, 9-23)

Cred si marturisesc ca inainte de a constientiza Adam si Eva ce au facut, Domnul S-a pocait inaintea lor pentru pacatul ce-l savarsisera. Omul este dovada incontestabila a puterii creatoare ce o are Iubirea, iar lui Dumnezeu Ii pare rau ca si-a pierdut faptura ce-o iubea cel mai mult. Deci, viata nu este altceva decat ragazul ce ni-l da Dumnezeu, asa cum i l-a dat si lui Adam pana la “racoarea serii", pentru ca ACUM NOI CUNOASTEM binele si raul, nu putem ramane spectatori fara a ne decide.

Incontestabil si un alt amanunt: exista Rai si Iad. Exista clipa cand fiecare din noi va discuta cu Dumnezeu precum Adam (clipa judecatii personale) si o hotarare: impreuna cu El sau in afara Edenului. Mi-a placut cuvantul lui N. Iorga: "pierzi in viata ani si de la moarte ceri o clipa!"

Interesant faptul ca bogatul il vede pe Lazar in Rai, dar Lazar nu. Si-mi aduc aminte de un cuvant al Pr. Paisie Aghioritul cand discuta cu o mama care-l intreaba:

-Daca eu sunt in Rai si fiul meu ajunge in iad, o sa-l vad? Acesta o sa ma vada?

-Cand noi suntem intr-un salon cu luminile aprinse si afara este noapte, noi nu putem vedea afara, insa cei de afara ne pot vedea pe noi. La fel si in Rai, pentru ca daca vedeau cei din Rai pe cei ce sunt in iad, nu ar mai fi existat Raiul ...

Daca suntem bogati sau saraci, "fiecare sa se cerceteze pe sine insusi" si impreuna sa ne rugam: "Straluceste in inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stapane, lumina cea curata a cunoasterii Dumnezeirii Tale si deschide ochii gandului nostru spre intelegerea evanghelicelor Tale propovaduiri" (rugaciunea dinainte de citirea Evangheliei in timpul Sf. Liturghii).

Arhim. Siluan Visan

 

 

Arhim. Siluan Visan-Paradoxul zilelor noastre

Observ cu tristete ca celor mai multi dintre noi ne place critica. Criticam cu o usurinta ce ramane de invidiat, caci suntem supusi tentatiei de a supraveghea pe cel de langa noi.

Uitam ca trebuie din cand in cand "sa se cerceteze omul pe sine" dupa cum spunea Sf. Ap. Pavel, incurcandu-ne in intrigile vietii cotidiene.

Dimineata cand ne trezim, prin binecuvantarea Domnului!!... fiecare din noi este preocupat -mai mult sau mai putin- a se aranja pentru iesirea din intimitatea casei lui. In fiecare dimineata, incercam sa ne infrumutesam, sa ne aranjam; insa putem reusi daca nu ne uitam la noi? La chipurile noastre?...Daca eu ma uit la cel de langa mine, sau la orice altceva, pot sa-mi vad chipul in oglinda si sa ma "aranjez" ?...

Dar ramanand la observatiile pe care le avem asupra a tot ce ne inconjoara, as vrea sa redau textul unui articol dintr-o revista greceasca. Nadajduiesc sa ne ajute sa vedem cat mai clar in intunericul in care tanjim sa vietuim…Articolul se numeste "Paradoxul zilelelor noastre":

"Avem drumuri mult mai largi - dar nivelul de perceptie este ingust.
Cheltuim mai mult - avem putine lucruri de valoare.
Cumparam mult - insa ne bucuram de putine…
Avem case mari - familii mici. Avem mult confort - dar foarte putin timp…
Avem mai multe diplome - mai putini oameni logici.
Mai multe cunostinte - din pacate mai putina judecata. Avem multi experti - insa si mai multe probleme…
Am inmultit averile noastre - dar am redus valoarea lucrurilor! Vorbim mult - iubim foarte rar si uram foarte des!…
Am invatat sa ne castigam existenta si sa ne asiguram un trai bun - dar n-am invatat sa traim cu adevarat! Am adaugat ani vietii noastre - insa nu si viata in timpul trait…
Am reusit sa ajungem pe luna - ne este foarte greu sa traversam drumul care duce la cel de langa noi. Am cucerit Universul si suntem pe cale sa pierdem planeta noastra.
Avem salarii mult mai mari - dar am redus valorile morale. Traim in epoca castigurilor mari si a distrugerii relatiilor dintre noi.
Avem multe mancaruri - dar o alimentatie daunatoare de cele mai multe ori. Am construit case mari, insa am distrus familia!!...."

Trist si totusi adevarat! Incercam sa pastram viu pseudosentimentul visului in care vedem ca vitrina vietii noastre pare bogata si frumoasa, insa camara sufletului nostru este goala si parasita...

In aceasta camara vrea sa vina Domnul… Vino Doamne!!!

http://www.crestinortodox.ro/editoriale/paradoxul-zilelor-noastre-135738.html

Prietenia-Arhim.Siluan Visan

Prin "prietenie" se defineste relatia ce ar fi trebuit sa existe intre doi oameni, dar care din pacate in ultimul timp este subestimata. Ne incredintam usor in "vorbele" scrise prin posta electronica si uitam cat de frumoasa este o relatie simpla, o intalnire.

Cu totii suntem dornici de a avea prieteni, insa de cele mai multe ori nu facem nimic pentru a ne apropia de omul ce sta langa noi. Suntem supusi tentatiei de a vedea defectele pe care le are, trecem cu vederea partea buna. Vrem sa dobandim fara sa daruim…

Nu exista lucru mai de pret ca prietenia. Si oricat de dificil ne-ar parea ca sa ne facem prieteni, tot atat de usor este a fi noi prieteni -in primul rand- pentru ceilalti. Prietenia este o necesitate pentru noi, castigul pe care fiecare din noi il poate avea din iubirea de aproapele.

Cu totii am intalnit de multe ori suflete care am simtit ca ne sunt apropiate, datorita faptului ca avem aceleasi hooby-uri, sau gusturi asemanatoare pentru lucrurile pe care vrem sa le avem. Esenta nu este dorinta comuna pe care o are fiecare din noi, ci felul in care incerc sa-i fiu alaturi. Daca suntem prieteni pai… "Prietenul iubeste in orice vreme, iar la nenorocire el e ca un frate." (Pilde 9,17)!

Si daca tot vorbeam de castig: "Prietenul credincios este acoperamant tare, si cel ce l-a aflat pe el, afla comoara." (Intelepciunea lui Iisus Sirah 6, 14). Deci, fericiti cei ce au prieteni!

Prin prietenie ni se face cunoscuta prezenta nevizibila cu ochiul liber a Domnului in viata noastra. Daca pentru fiecare din noi prietenul reprezinta un SPRIJIN, UMARUL pe care putem plange, SIGURANTA ca nu suntem singuri, SFATUL pe care-l avem intotdeauna la indemana, BUCURIA ca exista acest suflet in viata noastra, AJUTORUL de care de cele mai multe ori ne indoim ca-l avem de la Domnul, INCREDEREA in noi si in cel de langa noi, FRATELE de care avem nevoie, "Prietenul credincios este LEACUL VIETII..." (Iisus Sirah 6,16).

"Multi oameni se lauda cu marinimia, dar un prieten adevarat cine-l afla?" spunea Solomon in Pildele catre fiul sau (20, 6). N-ar fi trist sa stim ca am avut langa noi oameni ce ar fi vrut sa ne fie prieteni? Sau mai trist, am fost atat de orgoliosi incat orice lucru sau vorba spusa de prieten ne-a durut, uitand ca “de buna credinta sunt ranile pricinuite de un prieten” (Pilde 27,6).

Cu totii am trecut prin ranile unei prietenii, dar uitam ca de cele mai multe ori poate chiar noi am fost cauza suferintei. Iar faptul ca ne-am pierdut increderea in oameni nu inseamna ca nu exista. Ramanem la durerea pricinuita de tepusa trandafirului, neglijam frumusetea florii si aroma ei…Vorba prietenului daca este spusa din dragoste izvorata dintr-un suflet curat, ajunge la inima si vindeca; caci "Undelemnul si miresmele inveselesc inima, dar tot asa de dulci sunt sfaturile unuim prieten care pornesc din suflet" (Pilde 27,10).

Ramanem de cele mai multe ori in deznadejde, dar ne facem noua rau. Nu suntem toti la fel, "Precum nu se aseamana fata cu fata, tot asa inima unui om cu inima altuia" (Pilde 27,19). Asta nu inseamna ca nu avem puterea de a ne gasi prieteni, nu inseamna ca cei de langa noi nu ne pot fi prieteni. Poate ca ne lipsesc manierele prin care putem face prieteni, sau poate nu avem comportamentul necesar pentru a ne manifesta nevoia si dorinta de a fi cu ei. Asta nu ar trebui sa ma impiedice sa incerc a invata, devine o scuza ieftina; sau dovada un egocentrism acut! Atunci cand iubesc pe cel de langa mine, nimic nu ma impiedica sa-i fiu prieten!...

Faptul ca avem aceeasi dorinta de a avea prieteni este inca o dovada ca am fost creati a trai in comuniune prin iubire, a ne bucura prin impartirea cu cei de langa noi de tot ce avem. Prin aceasta relatie de prietenie reintram in bucuria si harul Raiului, putem face posibila trairea adevarata a invataturii lasate de Mantuitorul pe acest pamant. Ar fi de folos sa ne gandim mai des ce ne uneste in viata aceasta, si nu ce ne desparte…

Treapta cea mai inalta pe care poate ajunge o relatie este prietenia. Si spun aceasta deoarece Insusi Hristos spune ucenicilor: "Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ceea ce va poruncesc. De acum nu va mai zic slugi, caci sluga nu stie ce face stapanul sau, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru ca toate cate am auzit de la Tatal Meu vi le-am facut cunoscute" (Ioan 15, 14-15). Si noi suntem ucenicii Lui, caci suntem crestini. Intelegeti?...Avem Prieten pe Hristos prin credinta, iar prin omul-prieten simt ajutorul Lui!

Ajuta-ma Doamne sa fiu prietenul celui de langa mine…

http://www.crestinortodox.ro/editoriale/prietenia-135796.html

Sinceritatea-cu Arhim. Siluan Visan

Ma intristeaza de cele mai multe ori, parerile ce sustin ca sunt pe cale de disparitie o mare parte a virtutiilor cu care ar trebui sa fie inzestrata societatea in care traim. Observam adesea cu totii ca nu pasim pe calea cea dreapta; dar asta nu ar trebui sa ne faca critici la adresa altuia, ci sa fie un semnal de alarma in a schimba comportamentul nostru. Fie recunoastem - fie nu, avem si noi o mare responsabilitate in fata celorlalti, deoarece suntem si noi membri ai acestei societati in care traim. Ar fi frumos sa fim in comuniune intre noi, dar lipsesc dragostea si Adevarul…

Nadajduiesc ca cei mai multi dintre noi nu raman la aplicarea unor comportamente ce trebuie sa arate celorlalti cat de buni crestini suntem; ci incercam mai de graba sa patrundem adancul tainei si sa traim in esenta bucuriei.

Chiar daca una dintre virtutiile pe cale de disparitie este sinceritatea, cred si marturisesc ca fiecare din noi se lupta sa o pastreze vie. Deoarece este poate cea mai necesara calitate a unui om pentru a fi bineplacut Lui, caci asta reiese si din discutia Mantuitorului cu Femeia Samarineanca.

Sinceritatea cu care raspunde Mantuitorului- cel ce cunostea adevarul despre viata ei- care vazand si ravna ei, Il determina sa faca aceste descoperiri despre Taina Intruparii si credinta pe care trebuie sa o avem. Poate ca cei mai multi dintre noi nu am fi discutat cu femeia aflata la al saselea barbat…

Sinceritatea este parte integrala a Adevarului, iar impreuna cu frumusetea alcatuiesc modul in care este infatisat noua Adevarul si felul in care trebuie sa comunicam pentru a fi in Adevar. Prin sinceritate cred ca putem definii exprimarea curata a gandurilor, sentimentelor sau chiar a faptelor facute ce sunt greu de perceput celor de langa noi.

Nu numai intr-o relatie de prietenie este necesara, ci si in casatorie; in relatia de iubire dintre doi oameni. Daca imi permiteti asemanarea: si casnicia si prietenia sunt relatii care au nevoie de doua picioare pentru a pasi (paseste si cu unul, dar schiopateaza) si acestea sunt: sinceritatea si increderea.

Si poate se naste intrebarea : Ce este adevarul? Tot ceea ce corespunde asemanarii dintre fapta si gand, dintre cele vazute si cele nevazute, dintre cele spuse si cele facute, dintre cele traite si cele dorite... Ar putea fi reformulata : Cine este Adevarul? Este Hristos! El spune: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata…"

Iar eu pentru a ma pastra in Adevar trebuie sa fac ceea ce m-a invatat El. Orice lucru facut care nu este in conformitate cu invatatura Lui devine minciuna, pacat, indepartatare…Si oricat de dureros ar fi adevarul pentru cel de langa noi, sa nu uitam ca "De buna credinta sunt ranile pricinuite de un prieten" (Intelepciunea lui Iisus Sirah 27, 6)!

Suntem tentati sa evitam a fi sinceri chiar si cu noi, nu numai cu ceilalti; insa ne facem rau si noua, si lor. Este ca si cum am purta o haina frumoasa la vedere, dar sub ea se ascune o rana plina de infectie…

Poate ca vi s-a intamplat si voua sa va sangereze inima spunand cuiva adevarul despre el sau comportamentul lui, dar o facem pentru ca ii vrem binele. Nu este pacat sa spui adevarul, ci sa-l tii ascuns!! Eu sunt dator sa-l spun si impreuna cu rugaciunea pe care o fac pentru fratele meu, ajut ca Harul Sfantului Duh sa lucreze si in inima lui. Fericiti vom fi daca vom trai si noi cuvantul Pr. Galeriu: "Pe mine adevarul ma odihneste, nu perna sau somnul".

Fiti sinceri! iar Hristos va purta si cu noi discutii pline de intelesuri adanc provenite din bucuria intalnirii cu noi…

Arhim. Siluan Visan

http://www.crestinortodox.ro/editoriale/sinceritatea-135853.html