Poveşti despre iubirea dintâi

Îndrăgostiri de primăvară 

Ana
E dimineaţă, devreme, deschid încet un ochi şi îmi dau seama că nici măcar soarele nu s-a trezit, iar pe pe­retele din faţa mea încă se mai văd alergând unele du­pă altele umbrele stelelor. E linişte... Am 20 de ani şi iubesc. Iubesc aşa cum nici măcar soarele cel leneş şi som­noros nu e în stare s-o facă... Îmi simt fiecare păr­ticică de suflet cum râde în hohote, şi poate tocmai de aia mă trezesc mereu aşa de devreme, pentru că nu mai am răbdare să număr secundele şi clipele şi toate umbrele de pe pereţi, pentru că ard de dor şi pentru că simt cum, chiar şi acum, sub plapumă, emo­ţia mă încolăceşte.
Am încercat de multe ori să-mi amintesc în ce îm­pre­jurări am vă­zut-o prima şi prima dată pe Ana. Aş vrea chiar să pot retrăi mo­mentul acela exact, dar me­mo­ria mea nu reţinuse aproape nimic. Ana se pierde în mulţimea acelor figuri nesigure pe care le cu­noşti de pe stradă, din tren sau de la Sinaia, for­mule vagi care acoperă cu ceaţa lor prima strângere de mână, în­tâiul cuvânt schimbat. Mai târ­ziu, am aflat, dintr-un cu­vânt arun­cat la întâmplare, că pe­trecusem când­va o vacanţă împre­ună, foar­te aproape unul de altul, fără să ne cunoaştem însă. Dar momen­tul în care eu mi-o amin­tesc cu adevărat, cu toate amă­nuntele şi detaliile posibile, a fost prima zi de facultate, când am intrat într-o sală mică, în­gustă, cu bănci de lemn şi cu o uşă care se deschidea şi se în­chi­dea mereu. Vedeam doar un ames­tec de buimă­ceală şi indiferenţă, feţe în­grijorate, priviri somno­roase, o rumoare continuă de şoapte, che­mări surde şi hârtii răsfoite. Gă­si­sem un loc în fundul sălii, lângă fereastră. Ea era în faţă de tot, în prima bancă, aplecată probabil pes­te un caiet. Pentru a o zări, tre­buia să mă ridic din când în când în picioa­re, şi nici atunci nu o vedeam bine decât din spate, cu umerii înclinaţi spre banca din faţă. Aşa au fost pri­mele luni de şcoală, eu, timid, de fiecare dată în fundul sălii, uitându-mă mereu la ea, iar Ana, de fiecare dată în prima bancă, atentă la ce se vorbea în jurul ei, nu­mai la mine, nu. Şi când ieşeam de la facultate, Ana o lua tot timpul înainte, în mare viteză, de parcă în fiecare zi întârzia la o altă şi altă în­tâlnire importantă. Nu ne vorbeam. Treceam pe lângă ea doar cu un salut, cu o privire, dar ne înţelegeam foarte bine din ochi şi ştiam amândoi că pentru ce am vrea noi să ne spunem nu sunt cuvinte. Ne-am întâlnit însă într-o duminică din întâmplare, la un colţ de stra­dă, unde ne-am ieşit înainte, lovindu-ne aproape din mers. Ana avea obrajii roşii de frig şi, mergând, se înve­se­lea de orice, de zgo­mo­tul maşinilor, de scâr­ţâitul bocancilor în zăpadă. Mer­geam înspre Cişmigiu şi schimbam cuvinte întâm­plă­toa­re, despre orice ne ieşea în cale, ju­cându-ne cu vor­bele, cum ne-am fi jucat cu bul­gării de zăpadă. Ne opream în faţa cine­matografelor să citim titlurile fil­melor cu voce tare, iar râsul Anei suna distinct, lovin­­du-se parcă de aerul rece ca un clopot de sticlă.

Multă vreme, întâlnirile noastre au fost la fel, în­tâmplătoare, lăsându-ne în voia no­ro­cului, care nu ne dezamăgea. Apoi am tre­cut la un alt nivel, când după vreo lună de "ac­cidente", am îndrăznit să-i cer numărul de telefon. Eu aş fi vrut mai mult, dar tre­buia să ne mul­ţumim cu ceasurile puţine ale plim­bărilor noastre zilnice şi ne străduiam cât puteam ca din aceste în­tâm­­plări în cadru anonim să facem ceva personal, in­tim, care să ne aparţină numai nouă, care să ne bucure nu­mai pe noi. Seara, târziu, când trebuia să ne des­părţim şi când aşteptam împreună tramvaiul Anei, tăceam brusc, cu o tristeţe adâncă ce-mi um­brea fruntea. Iar ea simţea şi făcea tot ce-i stătea în putere să piardă un tramvai după altul, ca să rămâ­nem încă o clipă împreună, şi încă una, crezând că eu n-am să bănuiesc această pă­că­leală. Dar până la ur­mă, tot tre­buia să plece, şi eu rămâneam cu sufletul greu. Apoi am trecut şi mai departe, am început să ne ve­dem la ea acasă. Cre­zusem la început că nu puteam să intru în casa ei decât emo­ţio­nat, că trebuie să fie în acest simplu fapt un anu­mit mister, că ceva esen­­ţial, ca o re­ve­laţie, va fi schim­bat dragostea noastră. A­veam acolo, în ca­mera ei, impresia de a fi departe de oraş, singuri, cum am fi fost într-un adăpost de mun­te, sur­prinşi de o ava­lanşă ce în­chide toate dru­mu­rile de întoar­ce­re. În mij­locul în­căperii, tru­pul Anei se miş­­ca ti­mid, dar fără încor­dare, cu o molcomă în­tin­dere de animal, pe care som­nul îl a­jun­ge din urmă şi-l doboară. Dacă se re­zema de fe­reastră, dacă îşi du­cea mâna la frunte să-şi îndrep­te o şu­vi­ţă de păr, sau dacă ri­dica numai bra­ţul, ori­care din aces­te miş­cări o dez­golea, îi desprin­dea rochia, lă­sând-o să cadă în ju­­rul corpului ei a­dor­mit... Acum re­la­ţia noastră decur­ge fru­­­mos, ne întâl­nim la fel de des ca îna­inte, poate chiar mai des, ne înţelegem per­fect, şi îmi dau sea­ma, de fiecare da­tă când sunt în preaj­ma ei, că ea este tot ce îmi puteam dori de la viaţă.
Mă uit pe peretele din faţa mea şi um­brele s-au to­pit de mult. Simt cum mă cuprinde din nou e­moţia, dau repede pla­puma la o parte şi sar din pat, mă gră­besc să plec, pentru că începe o nouă zi, poate mai lun­gă şi mai frumoasă, în care o voi vedea pe Ana.
Am 20 de ani şi iubesc. Iubesc aşa cum nimeni n-ar putea s-o facă. Nici măcar soarele cel leneş...
CORNEL ARDELEANU

Minunea albă

Am văzut-o întâia oară într-o grădi­nă veche. Pe strada cu nume atât de cu­nos­cut, casa, cu tencuiala roasă, îşi încăl­zea ferestrele la soare. Unde plecam? Sau poate veneam de undeva, dintr-o călă­to­rie a amin­­­tirii? Spre şcoală mergeam, în urma ta, numă­rân­du-ţi paşii, numă­rân­du-mi bătăile inimii. Era dimi­neaţă, pri­ma în care nici eu, nici tu, nu am as­cul­tat che­­marea clopoţelului. Ne-am oprit amândoi, de parcă cineva ne-ar fi şoptit: "O­preş­­te-te!". Iar ea, parcă năs­cută dintr-un gând de copil, ne-a privit sfi­oa­să. Mică minune albă în care ne recunoşteam amândoi. Era pe de-a-ntre­gul frumoasă floa­rea aceea, suavă, neîn­tor­­to­cheată. Şi am iu­bit-o de atunci şi ne-am iubit şi pe noi. Pri­mă­vara, de câte ori tre­ceam prin faţa casei, ea, ca o mi­reasă mică, îşi răsu­cea căp­şorul, salu­tân­du-ne. Odată, am primit-o în dar. Era pri­mul dar pe care îl pri­meam de la tine. Am strâns-o la piept ca pe o co­moară, am aşezat-o într-un locaş curat. Am privit-o în­delung, m-am închis în ea zile şi nopţi şi nu voiam să mai ies. Altă dată, eram toţi trei. Ea, agă­ţată de mâ­na mea, iar mâna mea în mâna ta, ascunsă ca într-o casă mică. Îmi era teamă să nu o stri­vesc, îmi era teamă să nu o pierd... Am co­lin­dat oraşul îm­pre­ună, până când luna şi-a aco­perit ochii. Eram atât de fra­gezi toţi, atât de îna­ripaţi... De ce am iubit-o atât de mult? Poate pentru petalele ei, aripi de în­ger tăinuit, ca cel din­tâi sărut. De ce te-am iubit atât de mult? Poa­­te pen­tru ochii tăi, poate pentru tru­pul tău neîn­cer­cat, ne­a­mes­tecat cu pămân­tul. Când apele mării în­tin­­deau punţi peste trupurile noastre, pe plajă, de­se­nam din co­chilii de scoici şi melci chipul ei. Căutam floa­rea unul în ochii ce­luilalt. "Floare al­bă, floare albă,/ Tot te caut şi te caut,/ Să te-n­treb: de ce te ca­ut?/ Floare soare, floa­re apă,/ Şi lumina ce se-adapă/ Din iz­vo­rul nevăzut,/ Tot te caut şi te caut/ Şi mă mint că te-am văzut/."
...Apoi, nu mai ştiu când te-am uitat, nu mai ştiu cât te-am uitat. Dar într-o di­mi­neaţă, tre­cuseră, cred, de trei ori câte zece pri­măveri, am revă­zut-o, în grădina unei case vechi, cu ten­cu­iala că­zută, cu capul aplecat pe ochii feres­trelor. De unde ve­neam? Sau poate ple­cam un­deva, într-o că­lătorie a amin­tirii? Spre şcoală mer­geam, şi te-am simţit aproa­pe după bătăile ini­mii. Ne-am oprit amândoi, de parcă cineva ne-ar fi şoptit: "Opreşte-te!".
Am încercat să reconstituim un loc căruia îi apar­ţinuserăm, cu care voiam să ne reiden­ti­ficăm, iar ea ne aştepta cuminte. Era la fel de tânără, de albă, de gra­ţioasă. Am privit-o mult, am răscolit-o, am adu­nat-o cu dispe­rare... Era vie, dar ne durea de parcă murise.
Ne-am privit până când luna şi-a acoperit ochii. Floa­rea ne-a povestit despre dragostea noastră nefi­reas­că, nelumească, despre dragostea noastră adevă­rată. Plouau în noi petalele sale. Vârtej de imagini alergau prin faţa ochilor minţilor noastre: eu eram floarea, tu erai trecătorul, tu erai floarea, eu te pri­veam din grădina unei case vechi. Împreună, încer­cam să înţelegem de ce floarea nu a putut fi a noastră. Primăvara ni se recita în inimi: "Alb de floare,/ Gal­ben moare,/ În culoare./ Sunt eu oare,/ Floare albă,/ Albă floare?"/.

Epilog: Aşa a fost prima iubire, binecuvântată de aripile ocrotitoare ale îngerului. N-a fost vis, a fost ca un vis.
MARIANA FARAON

Un dar ceresc

Poate pentru că bucuria copilăriei mi-a fost umbrită în mare parte de anii trăiţi prin spi­tale, drept răsplată, bunul Dumnezeu mi-a deschis poar­ta Ado­lescenţei, făcân­du-mi un dar mi­nunat: dragostea. Poate că Dum­nezeu mi-a dat dinadins să trăiesc suferinţa, pen­tru ca să preţuiesc fe­ri­cirea ca pe un dar ceresc. Sur­prinsă, speriată pu­­ţin şi timi­dă, m-am lăsat atrasă în jocul iubirii, pe care nu-l mai cu­noscusem până atunci. Credeam că dra­gostea se în­vaţă, se imită. Mă înşelasem. To­­tul vine pe ne­pre­gătite, spontan. O vrajă care te cu­prin­de, te ame­ţeşte, şi de care nu poţi să scapi. Eu am îm­brăcat iu­birea ca pe-o cămaşă. O port cu mine în fiece clipă, în fiece loc. E incredibil ce puteri uria­şe ne con­feră un sentiment de dragoste împărtăşit. Via­ţa mi-a fost schimbată în câteva luni de un om minunat, un tânăr care îmi oferă necondiţionat sprijin sufletesc, sigu­ranţă şi înţelegere. Când l-am cunos­cut, mi-a dă­ruit la început zâmbetul, semnul delicat al prieteniei, zâmbetul de care aveam mare nevoie, pentru că eu nu mai ştiam să zâmbesc. A fost lângă mine, ţinându-mă de mână exact atunci când aveam nevoie, atunci când simţeam că nu pot merge mai departe. Dacă la 16 ani, medicii, prin transplantul renal pe care mi l-au făcut, mi-au adăugat ani vieţii, EL este cel care îmi dă viaţă anilor. Îmi înţelege suferinţa, îmi dă curaj, mă iu­beşte aşa cum sunt. Ce tare îmi simt bătând inima când primesc bu­che­tul de flori, în spatele că­ruia se ascunde chipul celui care îmi este atât de drag! Frumuseţea i se vede în ochi, acolo unde este locul dragostei pentru mine. Înainte de a-l cunoaşte, mereu eram tristă, anxioasă, pentru că rezervorul su­fletului meu era gol. Acum, când acest rezervor a fost umplut cu iubire, tristeţea a devenit feri­cire, iar teama a devenit curaj. Îl iubesc şi pen­tru ceea ce este şi pentru ceea ce sunt eu, atunci când sunt alături de el: o lup­tătoare îndră­gos­tită. Tră­iesc şi mă bucur de fru­mu­seţea vieţii, de frumuseţea na­turii, de armonia care mă-ncon­joară şi pe care o înţeleg mai bine ca până acum. Mai profund. Lun­gile plimbări, cu mâinile unite în încleştarea iu­birii, prin Parcul Copou, prin Gră­dina Botanică, sau pe orice altă stradă a Iaşiului vechi, se petrec ca în tran­să, undeva într-un alt timp. Acum, când vă scriu fru­moasa mea poveste de dragoste, EL, iubitul meu, este alături de mine, pe un pat de spital, încurajân­du-mă să lupt cu un al doilea rejet renal. Vă mulţu­mesc pentru că mi-aţi dat posi­bi­litatea de a-mi aş­ter­ne pe hâr­tie povestea de dragoste. Vă mulţumesc că exis­taţi. Vă iubesc.
GEORGIANA GHEORGHIU

http://www.formula-as.ro/2015/1164/asul-de-inima-45/povesti-despre-iubirea-dintai-19117