Iubirea adevărată (insist mereu, „adevărată”, căci există şi
iubire părelnică) nu se dă „la schimb” („Te iubesc ca să mă iubeşti!”, „Te
iubesc pentru că mă iubeşti!”). Ea se cere să vină ca o revărsare de daruri. În
fapt, Dumnezeu este Cel care iubeşte prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest
lucru se cere ştiut şi asumat.
Când doi oameni se întâlnesc cu
adevărat, este sărbătoare. Întâlnirile adevărate, depline, sunt atât de rare!
Numai Dumnezeu poate să ţi le dăruiască. Tu trebuie numai să fii treaz, să fii
într-o aşteptare activă, să ai urechi de auzit şi ochi de văzut, minte de
străvăzut şi, mai ales, inimă curată.
Fiecare om întâlnit este pentru noi o
chemare, o întrebare şi o încercare, venite din partea lui Dumnezeu. Se cere ca
noi să rezolvăm problemele ridicate de orice întâlnire în condiţiile date. Nu
putem să ne eschivăm după o serie de „dacă”. Ce răspuns vom da noi în legătură
cu cei pe care-i întâlnim? La judecată vom fi întrebaţi, fără îndoială, despre
ceea ce am făcut cu noi înşine în această viaţă, cât am risipit şi cu cât am
rodit, dar poate mai apăsat vom fi întrebaţi în legătură cu cei pe care
Dumnezeu ni i-a scos în cale spre însoţire şi posibilitatea împreună
călătoririi. Ratările ni se vor imputa, fără îndoială. Condiţiile în care ni se
cere împlinirea pot fi de tot felul: unele extrem de favorabile, altele de-a
dreptul adverse. Cele din urmă, odată biruite, vor face cu atât mai încărcată
de bucurie împlinirea.
Iubire fără libertate nu se poate.
Iubirea nu poate fi o colivie de aur în care-l ţinem captiv pe cel pe care-l
iubim. Dar cea mai mare libertate este tocmai aceea de a iubi. Iar culmea
iubirii şi a libertăţii este prietenia. Nu este chemare mai importantă în
această lume decât aceea la prietenie. Restul, tot felul de fapte bune
necesare, se va adăuga firesc. Avem chemarea lui Hristos: „Poruncă nouă vă dau:
Să vă iubiţi unul pe altul! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi unul
pe altul” (Ioan 13, 34); la care se adaugă mărturia Lui: acum nu vă mai zic
slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că
toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15).
Între prieteni se împart toate în împărtăşire nu cu împuţinare, ci, dimpotrivă,
cu sporire.
Omul iubitor, omul iubit, va rodi mai
bogat, lucrarea lui va fi mai devotată şi mai dispusă jertfei de sine. Viaţa,
poate şi o anumită experienţă livrescă, îl învaţă pe om că reciprocitatea în
iubire absolută este un lucru cu totul excepţional (este un dar pe care ţi-l
poate oferi numai Dumnezeu, eforturile tale constând cel mult în lucrare
infinit răbdătoare şi gratuită) şi că mai important îi este fiinţei să iubească
decât să fie iubită. Tezaurizăm iubirile care odihnesc asupra noastră, ele ne
sunt merinde întăritoare pentru toată viaţa, generatoare de sens suprem. Dar
mai apropiată ne este comoara iubirilor adevărate pe care le revărsăm fertil
asupra celorlalţi. Câtă nesfârşită bucurie, atunci, şi în cele mai simple, în
cele mai smerite gesturi ale noastre de iubire! Pentru că ele sunt încărcate abundent
şi tămăduitor. Dar câtă nevoie avem, totuşi, şi de mărturia iubirii. De trei
ori îl întreabă Hristos pe Petru: „Mă iubeşti?” (Ioan 21,15). Oare nu ştia El,
Care este Atotştiutor şi Atoateştiutor, nu ştia El prea bine că ucenicul Său îl
iubeşte? Însuşindu-și însă deplin cele ale omului, Hristos a avut nevoie de
această triplă mărturie. Noi, cu atât mai mult.
Iubirea adevărată (insist mereu,
„adevărată”, căci există şi iubire părelnică) nu se dă „la schimb” („Te iubesc
ca să mă iubeşti!”, „Te iubesc pentru că mă iubeşti!”). Ea se cere să vină ca o
revărsare de daruri. În fapt, Dumnezeu este Cel care iubeşte prin noi. Noi
numai I ne asociem. Acest lucru se cere ştiut şi asumat.
Este o ştiinţă aceea de a dărui cum se
cuvine, fără să laşi celuilalt apăsarea de a se simţi dator, dar este o ştiinţă
cel puţin la fel de mare aceea de a primi, de a-l ajuta pe cel ce dăruieşte
să-şi împlinească jertfa sufletului său.
Unde să se înveţe acestea toate? Acasă?
In şcoli? Din cărţi? La biserică? Probabil în toate aceste locuri, mai puţin
sau mai mult. Dar mai bine şi mai bine se învaţă
iubirea adevărată din iubire adevărată. Ca lumânarea la Înviere se aprinde şi
se dăruieşte prietenia din prietenie. Pornind de la prietenia lui Hristos
pentru fiecare din noi. Unică este fiecare prietenie; ea se cere apărată,
sporită, trăită, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Si atunci ai intrat deja în
rai. Veşnic îmbrăţişând şi veşnic îmbrăţişat.
Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat,
este mare sărbătoare. Sărbătoare pe pământ şisărbătoare în cer. Iată de unde se
cuvine să înceapă şi să se sfârşească toată învăţătura noastră. Aleluia!
(Costion Nicolescu, Mic tratat de iubire urmat de alte
iubitoare studii și eseuri, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 319-320)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu