Florile de cireş

Când mă gândesc la el, îmi vine mereu în min­te felul în care ştia să privească pe geam.

Liniştit, calm, cu toată primăvara în­ti­părită în ochii lui, până la cele mai mici frunze şi fire de iarbă abia ieşite, stătea de ceva vreme nemiş­cat, în faţa mea, în rapidul care ne ducea de la Bucu­reşti la Baia Mare. Cu braţele împreunate, picior pes­te picior, cu o eşarfă în dungi care-i acoperea gâtul, ig­no­rând oamenii care intrau şi ieşeau din compar­timent şi desele opriri ale trenului, Andrei tăcea.
Când extrem de îngândurată, când agitată de pre­zenţa lui, îi căutam cu orice preţ atenţia şi privirea: o sticlă de apă scăpată din mâini aproape neinten­ţionat, rostogolită pe culoarul dintre scaune, exact cât să-i atin­gă piciorul, schimburi de replici cu ceilalţi pasa­geri din compartiment, doar-doar îi voi smulge un gest, reviste împăturite şi aruncate pe scaunul gol de lângă el, râsul meu uneori exagerat de colorat, toate îl făceau să ră­mâ­nă indiferent. O indiferenţă pe care nu o mai întâlnisem până atunci la niciun bărbat, un amestec de mister şi se­rio­zitate, de profunzime şi tris­teţe, care mă făceau să îl plac, deşi nu-i cunoşteam nici măcar vocea. La fiecare mişcare de-a lui, fie că îşi aranja eşarfa căzută prea mult pe umăr, fie că res­pira poate mai adânc sau mai zgomotos câteodată, simţeam cum nu mai aveam as­tâmpăr, de parcă îmi atingea sufletul cu fiecare mic gest pe care îl făcea.
Îmi adunasem cu greu curajul să intru în vorbă cu el, după multe ore de mers prin câmpuri întinse, peste care se aşezase deja primăvara. Mi-am ales cât mai bine cuvintele, le-am repetat în gând de sute de ori şi, de parcă ne cunoşteam de nişte ani buni, nu de doar câteva ore, am început, într-un timp, să-i vor­besc des­pre mine. "Îmi plac florile de cireş", i-am spus, în timp ce el privea în continuare pe fereastră. "Îmi plac florile de cireş şi mi se par cele mai po­trivite flori pe care ai putea să i le dăruieşti unei fe­mei", mi-am în­ceput eu discursul.
Ca orice om trecut prin adolescenţă, avusesem câ­te­va relaţii pasagere de liceu, alte câteva relaţii mai se­rioase, în facultate, dar, de fiecare dată, totul se ter­mi­nase prost. Nepotrivire de caracter, drumuri şi căutări diferite în viaţă, câteva dezamăgiri sau poate doar nai­vi­tatea vârstei, indiferent care era motivul, nu avu­se­sem încă până atunci o relaţie care să mă împlinească cu adevărat, pentru că, mai devreme sau mai târziu, totul se termina. I-am povestit cu amănun­te minciunile din viaţa mea, cele câteva relaţii pe care le avusesem de-a lungul timpului, i-am vorbit despre bărbaţii care plecaseră de lângă mine prea intimidaţi de curajul de care dădeam dovadă sau de momentele în care mi-a fost atât de frică de eşec, încât am ales să plec eu mai întâi din viaţa unor oameni. "Când vine vor­ba de dra­goste", i-am spus într-un final, "mie mi-e frică."
Eram deja în dealurile Transilvaniei şi pentru prima dată el mă privea în ochi. De parcă de abia atunci ne cunoşteam şi ne vedeam pentru prima dată, de parcă se trezise la viaţă în acea secundă în care privirile noastre s-au intersectat, iar eu, tot în acel moment, începusem să respir, să simt şi să trăiesc şi nu-mi puteam imagina cum existasem atâta timp fără aer şi mai ales fără el. Am simţit cum într-o clipă mi-a auzit toate cuvintele pe care nu le rostisem nicio­dată, iar eu l-am văzut aşa cum nimeni nu îl mai văzuse până atunci.
"Eu sunt Andrei", mi-a spus. "Şi dacă mă laşi, aş vrea cândva să îţi arăt că iubirea poate să învingă orice, chiar şi cea mai mare frică din lume". Am aflat, în orele următoare, că se îndrepta, de fapt, către Buda­pesta. Singur la părinţi, divorţat de câţiva ani, lu­ase decizia să părăsească ţara, dezamăgit de lucru­rile pe alocuri cumplite care i se întâmplaseră în via­ţă - o po­veste de dragoste frumoasă la început, dar tris­tă spre fi­nal, umbrită de plecarea soţiei lui, care nu îşi dorea copii, amintirea unor părinţi dobo­râţi prea devreme de boli neiertătoare, singura mă­­tuşă rămasă în viaţă un­de­va într-un sat din Mol­do­va şi câţiva oameni care în­cer­caseră doar să profite de bunătatea lui, erau sin­gu­rele lucruri pe care le lăsa în urmă. Ascultându-l, mi se părea că ne potrivim în ce­le mai mici detalii, că ne era scris să ne întâlnim, că trebuia să ne întâlnim, mai devreme sau mai târziu, să ne vin­decăm unul pe altul.
Îi simţeam tristeţile de parcă erau ale mele, înce­peam să-l înţeleg pe deplin şi pe măsură ce trenul tăia dealurile, îi cunoşteam privirile şi tăcerea. Îi simţeam mâinile cu care mă strângea în braţe şi bu­zele fier­binţi cu care mă săruta pe frun­te, la intervale regulate, ca o asi­gurare că totul urma să fie bine în vieţile noas­tre. Îi şop­team să nu plece din ţară, să mai stea măcar câteva luni, să nu se grăbească, să nu lase în urmă chiar tot, toc­mai acum când ne întâlniserăm, îi adu­ceam argu­mente pentru care orice zi în plus petrecută în Ro­mânia era pentru el o realizare, fiindcă mi-era mult prea frică, de fapt, să îi spun că eu pot fi cel mai bun motiv pentru care să rămână. Ne-am ţinut de mâ­nă până la intrarea în Cluj, când am adormit pe pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii, până am început să trăim la unison, în acelaşi ritm.

Când m-am trezit, aproape de Dej, comparti­men­tul era gol. Andrei nu mai era lângă mine, iar afară se lăsase deja seara. L-am aşteptat minute bune, cre­zând că a ieşit pe culoar să ia o gură de aer, că poate a sim­ţit ne­voia de o cafea şi îşi petrece timpul la vagonul restaurant sau poate e prins într-o discuţie cu un alt pasager. După aproape o oră de aşteptări, am pornit în că­utarea lui, de la un capăt la altul al trenului, tre­când prin toate cele 17 vagoane. Am deschis fiecare uşă, fiecare cuşetă, întâmpinată de fie­ca­re dată de aceleaşi priviri mirate ale pasagerilor, aş­tep­tându-mă să îl găsesc la un moment dat, poate dacă nu în pri­mul vagon, măcar în al doilea, sau în al treilea sau în ultimul, uitându-se la primăvara de dincolo de geam. La întoarcerea în compartiment, i-am găsit ba­ga­jul, un geamantan gri, pus deasupra locului în ca­re stătuse el. Mi se părea de-a dreptul stupid, sau iro­­nic, sau dureros de trist, ca o glumă cu adevărat proas­tă. Ca o repetiţie a unei piese de teatru pe care, oricum, ai mai văzut-o de nenumărate ori, pe care o ştii pe de rost şi care se termină de fiecare dată la fel de prost.
Drumul până la Baia Mare mi s-a părut un chin. Priveam locul gol din faţa mea, de unde cu câteva ore înainte mă privea el, şi încercam să rememorez fie­care cuvânt pe care îl rostise, orice nume şi fiecare loc prin care trecuse la un moment dat în viaţa lui, nu­me de hoteluri la care dormise în treacăt sau unde îşi petre­cu­se vacanţele sau persoane care puteau re­prezenta un in­diciu, ca să îi aflu măcar numele de fa­milie, fiindcă nu apucasem să facem schimb de numere de telefon. În apro­piere de destinaţie, mi-am făcut curaj şi i-am des­fă­cut bagajul: cămăşi frumos aran­jate, câteva perechi de pantaloni, alte câteva hai­ne, un parfum şi cosmetice care să-i ajungă pentru un voiaj de câteva săptămâni, dar nimic personal, niciun act, nicio agendă, niciun in­diciu care să mă ducă mai aproape de el. Simţeam că am fi putut să mergem împreună până la capătul lumii şi acum, cu atât mai mult, aş fi mers după el, să îl caut şi să îl întreb măcar de ce a plecat, de ce a plecat aşa, în­tr-un fel atât de laş, de stupid, după toate vorbele spu­se, de ce i-a fost frică. Am coborât în Baia Mare, cărând după mine şi bagajul lui şi am luat primul tren înapoi spre Braşov. Ştiam doar numele unui hotel din centru, unde stătuse cu două nopţi înainte. Ca un ade­vărat detectiv, am aflat cu uşurinţă motivele vizitei lui în Braşov, ca invitat la o conferinţă despre publi­citatea în mediul online, am obţinut chiar camera în care dormise, cu gândul că poate, poate, lăsase în urmă vreo hârtie aruncată la gunoi, pe care să fi scris un număr de telefon sau o adresă care să mă ghideze pe noul meu traseu. Însă totul era alb, imaculat, iar prezenţa lui acolo cu câteva zile în urmă nu lăsase nicio urmă. N-am dormit deloc în acea noapte, gân­dindu-mă doar la motivele pen­tru care plecase, la toată întâl­nirea noastră din tren, şi ceva nu se lega deloc în mintea mea. L-am căutat ore în şir pe Internet, cu gândul că poate voi găsi, pe una din reţelele de socializare, un in­­diciu despre fir­ma la care lucra, un detaliu des­pre viaţa lui personală. De ce cobo­râse din tren dacă urma să călă­to­rească tocmai până în Ungaria, de ce plecase fără ca măcar să îşi ia la revedere, câte din toate spu­sele lui erau, de fapt, adevărate şi câte erau doar po­veşti şi minciuni? Şi de ce îşi lăsase bagajul? Era un semn, un mesaj ascuns pentru mine, îl lăsase inten­ţio­nat sau îl uitase? Ce motive ai să cobori, pur şi simplu, din tren, fără bagaj, într-o staţie oarecare? Păţise ceva, fusese atacat, rănit, obligat poate de cineva necunoscut să coboare din tren? Şi ce te faci, până la urmă, cu ceea ce simţi, când vezi un om pentru doar câteva ore, dar ştii cu tărie din prima că el este omul pe care l-ai aşteptat atâţia ani să apară în viaţa ta? Aflasem că îl cheamă Andrei Co­man şi şti­am şi numele compa­niei care organizase conferin­ţa, ceea ce deja îmi oferea puţin mai multe piste pen­tru a doua zi. Am reuşit, cu nişte telefoane date, să gă­sesc agen­ţia de publicitate la care lucra şi am plecat spre Bucureşti, direct la locul lui de muncă. Cele câ­teva informaţii noi nu mă ajutau foarte mult, fiindcă toţi foştii lui colegi ştiau că Andrei trebuia să fi ajuns deja în Ungaria. Nimeni nu avea numărul lui de tele­fon, pentru că îşi semnase demisia cu câteva săptă­mâni în urmă, iar la plecare, îşi predase telefonul din partea firmei. I-am găsit profilul pe o reţea de so­cia­li­zare, cu ajutorul colegilor lui, şi i-am trimis un me­saj, apoi am aşteptat. După trei zile de tăcere, în care nu a venit niciun răspuns, am plecat spre Moldova, înspre Bacău, unde aflasem că trăia mătuşa lui, sin­gura rudă rămasă în viaţă, cărând după mine acelaşi bagaj. Ca şi ceilalţi, şi ea aş­tepta ca Andrei să o sune după instalarea lui în Un­ga­ria, oferindu-mi aceeaşi poveste, cu divorţul lui dureros şi cu toate celelalte de­talii pe care le mai au­zi­sem o dată de la el. Se con­firma că totul era ade­vărat, că Andrei spusese ade­vă­rul, că nu minţise nicio se­cun­dă, ceea ce mă făcea să îl caut cu o şi mai mare dispe­rare. Neştiind încotro să mă îndrept, am plecat spre Budapesta, dar la hote­lul la care avea rezervare nu mai ajunsese niciodată. Cu ultimii bani m-am în­tors acasă, cărând după mine un geamantan plin cu cămăşi bărbă­teşti şi o dezamă­gi­re mare, că viaţa une­ori îţi scoate în cale astfel de mo­mente, din care nici măcar nu ştii ce ar trebui să în­ţelegi, pe care nu ştii dacă să le iei ca pe nişte în­vă­ţă­minte din care să rămâi cu ceva, sau ca pe nişte în­tâm­plări pe care să le laşi să treacă, pur şi simplu, pe lângă tine.
La intrarea în blocul în care locuiam de ceva timp în Bucureşti, pe o bancă, cu nişte crengi de cireş în mână, mă aştepta Andrei. În timp ce eu aţipisem în tren, văzând pe geam un cireş înflorit, coborâse într-o haltă oarecare, vrând să-mi facă o surpriză, fiindcă ştia că nu va mai ajunge niciodată în Budapesta. Dar trenul plecase, iar el, fără bagaje, rămăsese doar cu hai­nele pe care le avea şi cu câteva acte. În ultima săp­tămână, pornind înapoi pe firul vieţii mele, mă că­utase prin toate locurile despre care îi povestisem în că­lătoria noas­tră şi care îmi marcaseră viaţa: la Bra­şov, la Me­diaş, în satul bunicilor mei, la Baia Mare şi, într-un fi­nal, la locul de muncă, de unde aflase adresa mea din Bucu­reşti. Trecuse prin nişte peripeţii unele mai amu­zan­te, altele de-a dreptul ciudate, dar nu voia să re­nun­ţe, fiindcă simţise şi el, în exact acel moment în care pri­virile noastre s-au intersectat, că ne e scris să fim împreună. Îşi pierduse

telefonul, îi fura­se­ră banii dintr-un autocar cu care mergea înspre Baia Mare şi, o da­tă la două zile, căuta cu disperare un alt şi un alt ci­reş din care să rupă câteva crenguţe, fiindcă florile se tot ofileau, sperând din clipă în clipă că ne vom reîntâlni.

De atunci nu ne-am mai despărţit nicio clipă. Ne-am mutat împreună în acea noapte, ne-am căsă­torit după câteva luni şi ne-am convins amândoi că ni­mic în viaţă nu este întâmplător, că iubirea ade­vă­ra­tă, dacă ştii să o primeşti, dacă eşti dispus într-ade­văr să mergi după ea până la capătul lumii, învinge tot, până şi cea mai mare frică.
IRINA NECULA

http://www.formula-as.ro/2014/1114/asul-de-inima-45/florile-de-cires-17639