Toți am avut sau avem
în viață relații sau iubiri.
În ambele situații, se face un fel de
schimb de suflete, de gânduri, de timp. Se adună clipe. Amintiri. Trăiri.
Experiențe. De ambele părți se oferă și se primește.
Apoi, se întâmplă ceva. Nici nu are rost
de fapt ce se întâmplă când se întâmplă, deoarece ne rupem atât, atât de ușor
unii de alții, încât parcă niciodată nu a fost vorba de a fi făcut împreună
ceva. Parcă acel doi firesc nici nu a existat.
Dintr-o dată, contează atât de mult că
nu mai primești cât aștepți. Că în viața celuilalt a apărut cineva. Că s-au
făcut alegeri. De parcă noi când iubim, iubim numai condiționat de starea
celuilalt. De parcă nu fericirea acestuia ar conta, chiar dacă uneori aceasta
ne exclude pe noi. De parcă iubirea sau prietenia ar fi mereu un târg. Și,
pentru toate acestea – și mai ales din teama de a nu suferi și orgoliu –
renunțăm. Și nu oricum! Renunțăm fără luptă. Asta doare. Asta doare cel mai
tare.
Să vezi cum cineva renunță de fapt la
tine, la tot ce ești tu, plecând fără să depună măcar un minim de efort, de
parcă tot timpul acela, trăirile, viața, nu ar fi valorat nimic. Nici măcar un
ultim zvâcnet. O ultimă încercare sau chiar îngenunchere. Atunci realizezi
adevărul. Acela că nu ai însemnat aproape nimic. Nici tu, nici trăirile tale,
nici măcar cele comune. Nici relația.
Uneori, oamenii renunță unii la alții
atât, atât de ușor. Uneori oamenii nu le sunt altora decât un puf de
păpădie desprins ușor de primul vânt. Uneori, parcă ne suntem doar niște haine
depășite de uzură care pot fi înlocuite rapid și fără pic de durere. Sau
remușcare.
Și totuși. Totuși, mai sunt și alți
oameni. Puțini. Aceia care știu să rămână și să lupte până la ultima picătură
de sine. Puțini! Și, pentru aceștia, merită să zâmbim, să ne păstrăm speranța,
încrederea, emoțiile și iubirea! Cei care sunt în stare să rupă din ei pentru a
obloji la tine, aceia sunt oamenii cu care merită să te înhami la orice drum în
viață. Și mult după. Ei sunt cei care au lăsat păpădia să li se aștearnă peste
suflet și au redat-o zborului către sine și către viață. Către zâmbet.
Uneori, toți suntem păpădii. Murim și
înviem pe sufletul și în sufletul altora. Cred însă că despre asta este vorba
în viață. Despre a fi, uneori, un puf de păpădie nemuritor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu