De ce avem nevoie de speranță

Câteva gânduri despre viață și despre ceea ce ne face cu adevărat să trăim.

“Cred că adevărurile sunt bune în matematică, în chimie, în filozofie. Dar nu în viață. În viață sunt mai importante iluziile, închipuirea, dorința, speranța.

Și apoi, știm oare ce e adevărul? Dacă eu afirm că bucata aia de geam e albastră, spun un adevăr. Dar e un adevăr parțial și, deci, un fel de minciună. 

Căci bucata aia de geam nu e singură, face parte dintr-o casă, dintr-un peisaj, dintr-un oraș. E înconjurată de griul peretelui ăluia de beton, de albastrul deschis al cerului, de norii aceia prelungi și de infinit de multe alte lucruri. Și dacă nu spun totul, dar absolut totul, mint. Dar e imposibil să spui totul, nici măcar în cazul geamului, un simplu fragment din realitatea materială, din simpla realitate materială. Realitatea este infinită și mai ales infinit de nuanțată, și dacă uit fie și numai una dintre nuanțe sunt un mincinos.

Închipuie-ți atunci ce înseamnă realitatea ființelor omenești, cu complicațiile, întortocherile și contradicțiile lor și, pe deasupra, și schimbătoare. Deoarece se schimbă cu fiecare clipă care trece și nu mai suntem la fel cu ce am fost cu câteva clipe mai înainte. Oare suntem întotdeauna aceeași persoană? Avem oare mereu aceleași sentimente? Poți iubi un om și, deodată, să nu-l mai stimezi, ba chiar să-l urăști. Și dacă îi spunem că nu-l mai prețuim, facem o greșeală, căci, chiar dacă faptul e un adevăr, e un adevăr momentan, care nu va mai fi un adevăr peste o oră sau ziua următoare, sau în alte împrejurări. În schimb, ființa căreia îi destăinuim sentimentul nostru va crede ca acesta este adevărul, o dată pentru totdeauna. Și se va cufunda în disperare.

(…)Din fericire, omul nu e alcătuit numai din disperare, ci și din speranță și credin­ță; nu numai din moarte, ci și din dorința de a trăi; și nu nu­mai din singurătate, ci şi din clipe de înțelegere și dragoste. Căci, dacă disperarea ar fi mai tare, ne-am lăsa cu toții să mu­rim sau ne-am sinucide; or, în nici un caz nu se întâmplă așa.

(…)Și încă mai ciudat și paradoxal e faptul că pesimiștii, o dată ce au rămas deziluzionați, nu sunt în mod constant și sistematic disperați, ci, într-un anume fel, par oricând dispuși să-și reînnoiască speranța, cu toate că se ascund sub învelișul de mâhniți universali, în virtutea unei anume pudori metafizice; de parcă pesimismul, pentru a se menține puternic și mereu viguros, ar avea nevoie, din când în când, de un nou impuls, declanșat de o nouă și brutală deziluzie.

(…)Viața e atât de scurtă și de complicată, încât atunci când începi să te deprinzi cu ea, deja urmează să mori.”

Ernesto Sabato (24 iunie 1911 – 30 aprilie 2011),
fragmente din Despre eroi și morminte (1961)

www.webcultura.ro