În așteptări…
În așteptări, oamenii nu mai înțeleg
noțiunea sufletului pereche și ucid în ei toată frumusețea, căutând explicații
logice sau aruncându-se în tot felul de situații care, în timp, îi transformă
în oameni… complăcuți. Destul de complăcuți încât să nu mai lupte pentru ceea
ce visează, pentru ceea ce își doresc sau iubesc.
Toți oamenii ar trebui să învețe să
creadă în visele lor destul de mult încât acestea să se contureze până la
împlinire. Ar trebui să învețe să stea de vorbă cu ei la o ceașcă de adevăr.
Ori de câte ori au posibilitatea. Să nu filtreze nimic, doar să simtă. Totul.
Așa cum este. Așa cum vine. Pentru a face asta însă e nevoie să fii dur cu
tine, să nu te menajezi.
Trebuie să învățăm sau să reînvățăm
curajul! Ca să ne regăsim pe noi și drumul către noi. Bineînțeles că vom
încerca tot felul. Să ne amăgim, să ne mințim că ne merge bine, că suntem în
relația benefică, că suntem fericiți, că suntem iubiți și că șeful actual este
mai bun decât celălalt. Unii, vom fugi. Vom fugi de tot.
Știu. Am fugit de atâtea ori de toate,
până când m-au ajuns din urmă și m-am așezat la discuție cu mine. Serios și
serioasă. Nu a mers bine de prima dată. M-am dus cu zăhărelul. M-am complicat
și am exagerat. M-am nefericit atât de mult până când am devenit o rană
deschisă pe care orice o infecta, o durea, o îndepărta de orice sentiment
omenesc și lumesc. Atunci am știut că e momentul oportun, cel mai oportun de a
mă așeza din nou la o discuție cu mine. Și a mers. Trebuia, altfel muream de
slalom cronic prin viața și sufletul meu.
Așa sunt eu. Am nevoie să dau tare de
tot cu sufletul de pragul vieții ca să simt totuși că merit ceva bun. De
regulă, simt asta doar pentru alții. Mi-am făcut o cafea, mi-am așezat câteva
valuri peste glezne, m-am întins pe nisip și am meditat. Evident briza, soarele
și păsările au avut un efect benefic asupra mea. M-au ajutat. M-au făcut să
realizez că îmi place și mie să fiu alintată, tratată ca o ființă umană,
iubită, mângâiată, ascultată. Am închis multe capitole în clipa aceea.
Definitiv.
Știți voi… infecția se scoate brusc,
altfel îți intră în sânge și mori. Așa că, am făcut disecția direct în minte și
suflet și am operat pe cord deschis. A mers. A durut ca naiba, dar trăiesc. Și
trăiesc liniștit și frumos. Dovadă că uneori disecțiile sunt bune. Rupem din
noi pentru noi și pentru cei pe care îi iubim. Când iubești, trebuie să fii
sănătos și întreg sufletește. Pe jumătate, nu dăruiești nimic.
Mă recuperez. Încă sângerez. Într-o zi
însă, voi fi completă. Știu asta. Pentru că știu că iubirea adevărată există.
Nu e magie. Ea doar există și merită așteptată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu