Maria Timuc-Relaţii cu... sau fără iubire

”Dragoste cu sila nu se poate”, zice un proverb popular, iar în proverbe s-a adunat întreaga înţelepciune a popoarelor. Dragostea-i o alegere a sufletului, de aceea ea nu are explicaţii mentale. Nu poţi spune raţional ”de ce iubeşti pe cineva”, de ce nu iubeşti pe altcineva! Pur şi simplu, simţi că iubeşti sau nu iubeşti. După a iubi sau a nu iubi e un mare, mare punct, pe care mintea încearcă să-l transforme în virgulă, doar pentru a adăuga explicaţii complicate, complexe şi problematice unei stări fără explicaţii şi imposbil de descris. Noi nu putem iubi nimic şi pe nimeni forţat, dar – cu toate acestea – recurgem la forţă şi nu doar la forţă fizică, la violenţă verbală, ci la diferite tipuri de constrângere, în speranţa că celălalt, un altul, pe care-l dorim musai lângă noi, chiar cu preţul sugrumării sufletului său, ne va iubi. ”Să fim iubiţi cu forţa”, iată o cerere pe care o facem inconştient cu toţii în anumite momente ale vieţii. Dacă partenerul nostru de viaţă, iubitul, iubita, soţul sau soţia evadează către o altă relaţie, ne supărăm, facem presiuni, încercăm să-l aducem înapoi, recurgând la diferite tertipuri constrângătoare. Averile, copiii, responsabilitatea, prestigiul, moralitatea, o multitudine de concepte mentale ne parvin şi ne sprijină, pentru a ne susţine şi a ne motiva furia, enervarea, frustrarea sau tensiunea atunci când partenerul de viaţă alunecă spre ..altcineva. Prea puţini oameni înţeleg iubirea şi libertatea de alegere şi prea puţini au puterea de a-şi întreba partenerul; ”Nu mă mai iubeşti”? ”Ce nevoi are sufletul tău, ce cauţi pentru a fi fericit”? ”Aş putea face eu ceva, care să te ajute să te simţi împlinit în viaţa ta”?

În realitate, fără aceste întrebări şi răspunsuri, discuţiile legate de trădare, înşelare, părăsire, abandon, separare, despărţire între oameni sunt incomplete şi dezvăluie prezenţa sau absenţa iubirii în cuplu. Mintea nu poate explica iubirea, n-o poate justifica, n-o poate înţelege, căci iubirea-i dincolo de toate înţelegerile, o prezenţă în minte, dar – mai ales – dincolo de tot ce poate spune mintea despre ea. Separările, fără excepţie, au la rădăcină percepţia că iubirea nu este prezentă. Iar dacă cineva pleacă dintr-o relaţie, nu se poate întâmpla niciodată fără ca percepţia că iubirea lipseşte să fie şi ea prezentă. Nu a ne despărţi sau a fi împreună este important, cât a înţelege dacă suntem împreună ”în iubire” sau din pricina absenţei iubirii. A fi împreună fără iubire e ca şi cum am locui într-o casă pustie sau am avea o casă frumoasă undeva, pe lume, dar noi locuim într-o cocioabă. Iubirea este sursa de energie a relaţiei, iubirea este sursa comportamentului frumos, iubirea şi afectivitatea sunt sursele comportamentului moral, al atitudinii deschise şi al bucuriei de a fi împreună. Când suntem într-o relaţie fără iubire, tindem să evadăm din ea. Când sufletul nu-i prezent în locul în care-i şi trupul, lipseşte întotdeauna esenţa, frumuseţea, comunicarea, graţia şi împlinirea. Atunci, de ce, oare, majoritatea oamenilor îşi constrâng partenerii să rămână lângă ei, de vreme ce dragostea nu poate fi constrânsă de nimic, iar fără ea ceea ce construim nu-i o familie frumoasă, cât o manifestare a Egoului. Dragostea este reală doar atunci când cel iubit vine către noi fiindcă el singur alege aceasta. A suferi pentru că altul nu ne iubeşte e un fel de a ne împotrivi iubirii, care – în strălucirea şi-n graţia sa – ne îndepărtează de ceea ce nu este iubire!

Maria Timuc-Test pentru suflet

 

“Am avut noroc in viata. Intotdeauna am pierdut mai mult decat am primit. Destinul m-a invatat sa iubesc si sa iert mai mult decat sa castig bani”, spune Lazarev in cartea sa, “Principii de vindecare”.

Vedeti aici un paradox: noi spunem ca avem noroc in viata atunci cand primim, ni se pare normal sa ne simtim norocosi, dar Lazarev pare sa ne duca in ceata, caci el inverseaza situatia. Oare pretinde Lazarev ca cei care castiga bani nu iubesc si nu iarta? Pretinde ca saracul e un om bun si bogatul e unul rau? Ne spune el ca a pierde inseamna a avea noroc si a cistiga inseamna a avea ghinion?

Nu, nu-i chiar asa. Lectura atenta a capitolului in care Lazarev isi binecuvanteaza norocul de a pierde in viata dezvaluie ca lucrurile pot sta si asa, dar asta nu-i dinamica lor absoluta. Bogatia si puterea de a iubi nu se exclud reciproc; unii dintre cei mai bogati oameni au ca dimensiune esentiala a sufletului tocmai frumusetea lui si puterea de a iubi. Cu alte cuvinte, nu putem fi bogati prea mult timp daca bogatia nu este insotita de calitatile sufletului, iubirea si iertarea, iar daca ramanem bogati se poate, totusi, sa avem pierderi in diferite alte parti ale vietii. Ceea ce spune Lazarev este, nu doar interesant, ci si constructiv si vindecator; el vorbeste despre puterea sufletului de a iubi, chiar daca pierdem sau in pofida pierderii. Pierderea e ca un test pentru suflet; daca pierzi bani, lucruri, o relatie sau o slujba, ce se intimpla in interiorul tau? Te superi, condamni, urasti, detesti, te revolti, lovesti, arunci cu sabia sau accepti pierderea si talcul profund ascuns in ea?

A accepta situatiile traumatizante ale vietii, a intelege ca situatia traumatizanta este tocmai expresia fizica a neimplinirii unei dorinte, ca pierderea inseamna chiar neimplinirea dorintei ( daca nu-ti doresti un lucru ce poti sa pierzi? Deci, pierzi doar ceea ce doresti) inseamna sa intelegi ca neimplinirea dorintei are un sens mai inalt. Scopul ei este, in primul rand, educatia sufletului, adica a invata sa acceptam situatiile traumatizante! Ce nu ni se da, ce nu ni se implineste, ce nu se intampla asa cum asteptam sau dorim ar putea sa ne omoare sufletul daca am avea. A ne salva sufletul inseamna a iubi si a ierta, orice ni s-ar lua si orice am pierde. Alegerea elevata, morala, divina, umana, alegerea normala a unei fiinte umane trebuie sa devina sufletul si de aceea, orice am pierde devine noroc daca sufletul nostru ramane capabil de iubire si de iertare.

Intr-o viata de om este imposibil sa nu pierdem si imposibil sa nu trecem prin focul arzator, dar necesar al neimplinirii dorintelor. Paradigma mentala potrivit careia a avea noroc sau a castiga inseamna a ni se implini toate dorintele creeaza agresivitate, violenta, ura, disperare si suferinta, adesea imposibil de controlat si de inteles. Daca privim norocul din perspectiva castigului pentru suflet, tot ce pierdem in vietile noastre nu-i decat felul in care viata ne invata ca sufletul are intaietate si ca, a ne pastra iubirea si bunatatea, chiar daca suferim, chiar daca pare ca se scufunda lumea cu noi in fata unor pierderi devastatoare, e un castig pentru suflet. De aceea, atunci cand sufletul castiga, orice am pierde, e un mare noroc, fiindca –de fapt – nu putem pierde cu adevarat altceva, afara de sufletul nostru.

Maria Timuc-Vis sau realitate

 

Dimineaţa, când te trezeşti dintr-un coşmar, răsufli “uşurat”, la gîndul că el n-a fost “real”! Apoi, mintea te înghionteşte şi te îmbie să te întrebi dacă nu cumva visul exprimă ceva ce ar putea fi real în ceea ce crezi că este chiar real: viaţa ta de zi cu zi. Dar şi-n vis totul pare atît de real. Orice nebunie a visului se prezintă drept normală şi orice aberaţie capătă iz de claritate şi de realitate. Dragostea din vis pare atît de palpabilă, încât n-ai crede o secundă că nu este reală. Ai refuza complet să vezi că te afli în vis dacă cineva ar veni în el şi ţi-ar spune că-i vis, aşa cum refuzi să crezi că ceea ce vezi a fi “realitatea realităţilor” este un alt vis!

Dar, dacă ai avea abilitatea să priveşti mulţimea de vise din jurul tău, visele atît de diferite despre ce este realitatea şi cum este trăită ea în aceleaşi timp şi spaţiu, ai înţelege că te afli în plin vis. Dacă ai observa că fiinţa care-ţi este dragă trăieşte o realitate a ei, o scenă de viaţă în care nu poţi pătrunde pentru că este atît de diferită de ceea ce visezi tu însuţi, ai înţelege natura realităţii. Ai şti că visezi şi ai înţelege că eşti aici şi acum într-un vis pe care-l plăsmuieşti în aşa fel încât să pară cât mai real. In realitatea unui colţ de cartier plouă, iar în realitatea unui colţ alăturat este caniculă! În realitatea unuia viaţa se petrece într-o gură de canal, or desculţ, pe străzile îmbibate de praf şi de zgomot, iar în realitatea altuia domneşte strălucirea la un loc cu agitaţia şi stresul. În vreme ce unul îşi trăieşte un vis de dragoste, altul trăieşte un vis de ură, dar fiecare crede real ceea ce i se întâmplă lui. Realitatea umană apare ca un vis al visătorului, ca o plăsmuire personală, în interiorul căreia scenele de viaţă iau forma gândurilor şi a trăirilor celui ce visează.

Ca şi în visul nopţii, visul realităţii noastre apare atât de palpabil încât l-am crede nebun pe acela ce ne-ar spune că visăm. Dar, dacă “nebunul” îşi găseşte curajul de a dezvălui că realitatea este un vis al fiecăruia şi noi am privi cu interes către el, am putea încerca să visăm mai frumos. În loc de ura noastră, am putea visa iubirea şi-n loc de îngrijorare am putea să ne gândim cu încăpăţânare că totul este bine. Ne-am putea găsi un vis în care plăsmuirea noastră conţine mai multă ploaie, mai mult aer curat, mai multă graţie, dragoste şi bucurie şi mai puţină tragedie. Oricum s-ar prezenta un vis, orice ni se întâmplă în el, vedem dimineaţa că a fost plăsmuire! La fel plăsmuirea continuă în ziua pe care o credem reală, în lumea miliardelor de realităţi ale miliardelor de oameni de pe Pămînt. Cel ce iubeşte visul vieţii sale se poate îmbogăţi cu o realitate profund iubitoare şi caldă, într-un vis în care atât de mulţi cred în coşmar. În vreme ce unii trăiesc vieţile lor ca pe-un coşmar, alţii – la distanţă de doi paşi, or numai de-o respiraţie - au puterea să viseze dragostea şi frumuseţea. Asta-i natura realităţii: un vis, un fel de a visa ce vrei, ce poţi!

Maria Timuc-Esti ceea ce privesti

 

Unul dintre cele mai tainice principii initiatice spune ca "energia urmeaza atentia". In consecinta, acolo unde iti este atentia, iti este si... energia. Daca privim fiinta umana din acest unghi, din unghiul fascinant al "atentiei", o putem vedea ca pe un investitor. Constient sau inconstient, fiinta umana investeste energia sa in orice lucru caruia ii da atentie. Se intampla de la sine, este un dat, este un har sau o nefericire, este ceva ce se intampla, fie ca vrei sau nu, fie ca stii sau nu, fie ca esti constient sau inconstient. Natura ne-a conceput investitori, dar – pentru ca nu intelegem prea bine harul nostru – se intampla sa-l folosim distructiv. O femeie ii da mare atentie frumusetii sale exterioare. Are in minte trusa de machiaj, manichiurista, coaforul, rochiile, parfumurile, bijuteriile si, peste toate, banii. Ea investeste energie in actiunea de infrumusetare exterioara pe masura ce investeste atentie si invers. Ce se intampla in acest timp, in Eul femeii? Ce se intampla in mintea sa, in sentimentele sale, in trairi, in preocupari, in comportamente, in viata de zi cu zi? Energia investita prinde viata, pana acolo unde toate resorturile psihologice imprumuta vibratia preocuparii pentru frumusetea exterioara. Preocuparea predominanta a femeii devine ea insasi, devine Eul sau. Daca intr-o zi femeia ar incepe sa fie atenta la filozofie, de exemplu si filozofia ar intra in centrul atentiei sale, atunci si activitatile de zi cu zi si gandurile si sentimentele si toata fiinta sa ar suferi o schimbare radicala. Mai mult, s-ar modifica anturajul in viata de zi cu zi, preocuparile sociale si, inainte de toate, structura Eului acestei persoane. Ceea ce vreau sa spun este faptul ca noi devenim ceea ce ne intereseaza in mod esential. Eul nostru se transforma de la sine, sub puterea atentiei, a dorintei, a convingerii, a preferintei pentru ceva anume. Daca energia urmeaza atentia noastra, ce si cine devenim noi atunci cand privim intens si cu patima raul din lume? Cine si ce devine omul care priveste doar starea conturilor, doar ineficienta orandui­rilor sociale, doar vremea rea si doar nefericita experienta omeneasca? Pe de alta parte, daca ne transformam pro­fund si inconstient in ceea ce pri­vim, ce am simti daca intr-o buna zi ne-ar preocupa stelele si frumusetea universului? Ce Eu s-ar crea in noi daca am face din propriile minti niste faruri capabile sa vada departe, in adancurile fiintei, si nu doar la un centimetru de scara blocului sau de poarta casei? Daca "ce sunt eu" depinde de "ce privesc profund, ce ma intereseaza in mod special, ce vad in existenta", atunci cand ma simt rau, cand sunt deprimat, cand pare ca alunec si imi pierd echilibrul, cand actionez impotriva existentei si, poate, chiar impotriva firii sau a vietii mele n-as putea sa ma vindec incepand sa privesc in alta directie? Sa-mi dau seama ca privesc un tsunami si, prin aceasta, investesc energie in existenta lui? N-as putea sa aduc schimbari in Eul meu, in ceea ce am crezut ca sunt Eu, cautand o preocupare de suflet, dar atat de puternica, atat de atractiva si de fenomenala, incat sa ma poata extrage, pur si simplu, din vechile metehne, sa pot evada din vechiul Eu, din vechiul fel de a fi si, mai ales, din suferinta care l-a acompaniat? S-ar putea raspunde "da" acestor intrebari! O sincopa existentiala se poate anunta printr-o deprimare persistenta, printr-un blocaj sau perceptia unui blocaj. Se poate ca nimic sa nu te mai multumeasca. Se poate sa devii din cale afara de suspicios si conflictual in tine insuti. Se poate ca ceea ce vezi in lume sa te deranjeze continuu. Ar fi doar semnul distinct al faptului ca ai fost atent in mod constant, mult timp, poate si ani, intr-o directie care te-a transformat in nemultumitul, depresivul, suspiciosul sau derutatul ce esti. Ai investit energie in aceste stari, iar acum – in loc sa lupti cu ele, in loc sa doresti uciderea lor, ar trebui doar sa-ti indrepti atentia catre altceva. Daca te atrag stelele, daca iubesti muzica, daca o lectura anume te poate acapara, daca ceva iti rasuceste bucuria inlauntru ca pe-un bisturiu vindecator, atunci fii atent acolo. Cauta tot mai mult si mai mult sa fii prins, sa fii captivat, sa te inchizi in aceasta noua lume a predominantei tale preocupari, caci pe masura ce preocuparea te absoarbe, tu devii lucrul de care esti preocupat. Eul tau capata substanta, robustetea si lumina oricarui subiect care-ti atrage atentia. Gandurile, sentimentele, emotiile se infrumuseteaza pe masura ce privesti lucruri, situatii, subiecte si fiinte care-ti plac. De aceea se poate spune ca "Esti ceea ce privesti (aici «a privi» nu inseamna doar a vedea cu ochii fizici, cat mai degraba a percepe..

Maria Timuc-Puterea vindecatoare a emotiei pure

 

„Toate emotiile sunt programe virale, care ruleaza in cotloanele subconstiente ale creierului. Fiecare emotie noua ne creeaza suferinta, iar celorlalti durere. Sentimentele sunt noi, proaspete si de moment. Emotiile sunt vechi, obosite si programate in re­­telele neuronale ale creierului ar­haic. Credem ca plangem pentru ca sun­tem tristi sau explodam pentru ca suntem furiosi – dar, in realitate, aceste emotii apar din adancuri si ne co­plesesc; suntem tristi pentru ca plan­gem, ne este teama pentru ca fu­gim si suntem maniosi pentru ca lo­vim. Credinta potrivit careia plangem fiindca suntem tristi apare pentru ca am invaluit emotia cu o poveste senti­mentala si falsa”, spune Alberto Vi­llol­do in cartea sa „Initiere si Ilumi­na­re”*.

 

Cu totii avem emotii. Toti cu­noas­tem frica, invidia, mania, resentimentul, ura si multe alte nuante ale acelorasi emotii, ce se exprima in interio­rul nostru, cel mai des in deplina taina, dincolo de ochii curiosi, fie ei si ochii oamenilor care ne iubesc de­plin. Evenimente de viata sur­prin­zatoare si chiar unele banale, precum situatia in care cineva ne calca pe picior in tramvai sau aceea in care altcineva ne spune „neispravitule”, pot declansa programe emotionale ce ne determina sa traim adevarate furtuni launtrice. Virusii mentali, cei mai multi dobanditi in copilarie, altii mosteniti de la parinti si de la stra­mosi, se trezesc in relatia cu evenimentele vietii noastre de zi cu zi. Trecerea timpului adauga energie si pute­re emotiilor noastre primare, intu­ne­cate, iar asta se intampla deoarece ne imaginam ca ele exista pentru ca... lumea, evenimentele, situatiile si greutatile vietii ni le provoaca. Vedem dusmanul in lume, in afara noastra, vedem intunericul in greseala celui care ne calca pe picior si asa hranim inca putin virusul interior sau emotia noastra primitiva.

 

In lume se deruleaza doar po­ves­ti­le. Prin lume trec continuu umbrele. In exterior, in viata, oricand si oriunde am fi, ruleaza filmele noastre, povestile false. Lumea-i ecranul, dar noi nu percepem, nu intelegem, nu sim­tim si nu vedem prea usor ca lup­tam aprig cu ecranul pe care-i proiectat filmul din noi. Cautam vinovatul afara si asta-i simplu, din cale afara de simplu. Pana si copiii fac asta. Si co­piii gasesc cu usurinta un vinovat in lume.

 

Nici savantii nu-si bat capul excesiv sa recunoasca autorul filmului, si asta pentru ca el este... in noi. In lume-i povestea de care ne servim pentru a ne scuza emotiile primitive. In lume-i povestea de care ne agatam cu toata puterea pentru a fugi de emo­tiile inregistrate, codificate, ascunse in conexiunile noastre neuronale. Emotiile acestea se trezesc in relatia cu lumea, dar nu sunt creatii ale lumii ex­terioare.

 

Virusii din creiere devin activi in relatia cu povestea, dar nu povestea-i cauza lor. Emotiile sunt in noi si, pentru ca sunt in noi si-i aduc suferinta lumii, dar si noua in­sine, avem nevoie sa le vindecam. Pentru samani, vindecarea emotiilor sau a programelor virale, ce ne paraziteaza viata interioara si exterioara, in­seam­na... „a le risipi”. A le per­mite sa se risipeasca, sa se dizolve, sa curga... A se­para emotia de po­ves­te, asta in­seamna vindecarea emo­tiilor pentru sa­mani. Concret, daca ne deranjeaza ceva, ne face frica altceva, ne simtim in nesiguranta din pricina unei situatii de viata, incetam sa reactionam la si­tuatie, dar – in acelasi timp – in de­plina tacere si relaxare ne observam emotiile, le permitem sa existe, ne permitem sa le vedem cu intreaga claritate, sa le simtim si sa le traim.

 

Emotiile dezlegate de lumea care pare a fi vinovata de aparitia lor se risipesc prin acceptare. Puterea lor distructiva se dizolva si-n locul emotiilor dureroase sau agresive apare in noi ingerul pacii, al compasiunii de sine si de altii, ca si ingerul sperantei si al increderii. Villoldo sfatuieste: „Incercati aceasta practica data viitoare cand va veti enerva pe cineva sau pe ceva sau veti pofti la ceva ce nu aveti. Traiti experienta maniei pure, fara povestea care spune pe cine sau de ce v-ati enervat. Traiti dorinta pura, fara a o indrepta spre cineva. Cand traiti experienta maniei sau a poftei pure, ele se risipesc curand. Traiti experienta invidiei si a dorintei pure, fara povestea care insoteste motivul pentru care aceasta persoana sau acea rochie sau aceasta casa v-ar face fericiti”.

 

Traind emotia in stare pura, fara a invinovati pe ci­ne­va, emotia se di­zolva, iar in locul ei apare fiinta laun­trica fericita, pe care nu o re­cu­noas­tem pentru ca ea, ca si Soarele, sade in spatele norilor, in umbrele emo­tiilor.

 

Varianta samanica de vindecare a emotiilor spune cam asa; nu reactiona, nu lupta cu emotiile, nu le respinge, nu le judeca, nu le atri­bui altora, nu invinovati pe nimeni. Traieste-le deplin, asa cum sunt, in stare pura si, prin aceasta, ele se risipesc, iar tu devii cel care esti, senin si vindecat!

 

Maria Timuc-Iubirile celor bogaţi şi iubirile celor săraci

 

În clipele grele până şi ateul strigă ”Doamne, ajută-mă”! Iar clipe grele sunt din plin, sunt pentru toată lumea. Diferenţele dintre oameni nu se estompează până la dispariţie numai în faţa scheletului de rege şi al celui de cerşetor. De-a lungul unei vieţi, diferenţele dintre cei bogaţi şi cei săraci, dintre urâţi şi frumoşi, dintre buni şi răi dispar în faţa unor trăiri comune, a unor disperări asemănătoare, a iubirilor cu intensităţi la fel de stridente, a sfâşietoarelor tristeţi şi a usturătoarelor dureri. Diferenţele dintre albi, negri, galbeni, diferenţele dintre naţii, dintre culturi, dintre civilizaţii se pierd în faţa sentimentelor, a gândurilor, a percepţiilor, a emoţiilor care – în aceleaşi momente sau în momente diferite de viaţă – ne fac asemănători. Dacă n-ar mai exista limbi străine şi n-am şti să le vorbim, ne-am înţelege graţie acestor trăiri, căci ele se desenează în interiorul nostru într-un fel care transcede distanţele, cuvintele, rasele sau religiile. Suferinţa, tristeţea, dragostea, compasiunea, iertarea, neliniştea, ura, respingerea sau dorinţa sunt trăiri universale, trăiri ale tuturor fiinţelor, care trădează ceea ce noi nu vrem să vedem, să auzim şi să înţelegem; un destin comun, destinul fiinţei umane, care ne supune, ne conduce şi ne forţează să ne vedem unii în alţii, ca în nişte oglinzi.

Un savant care-şi iubeşte femeia, un bogat care-şi iubeşte femeia, un gunoier care-şi iubeşte femeia, un cioban care-şi iubeşte femeia; iată câteva ipostaze ale omului care iubeşte. Câteva ipostaze ce ne trădează destinul omenesc, dincolo de orice altceva. Destinul omenesc, tragic şi frumos, în acelaşi timp, e unul cât se poate de comun în esenţă, în trăire. De fapt, ce există dincolo de trăire şi ce ar exista fără ea? Trăirea în interior, sentimentul, emoţia, gândul, mai ales gândul, creionează adevărata noastră existenţă. Siguranţa şi nesiguranţa vieţii ne tulbură pe toţi. Dorinţele ne tulbură pe toţi. Nevoile ne încearcă pe toţi. Lăcomia, furia, tristeţea, iubirea, toate aceste trăiri nu se gândesc singure la bogăţia noastră sau la sărăcie; ele sunt în noi şi noi alegem acolo, chiar în lăuntru, chiar în străfundurile tainice ale minţii şi ale inimii, ce credem despre ele. Credinţele omeneşti sunt mai comune decât putem recunoaşte azi, sentimentele şi gândurile noastre sunt mai comune decât ne permit religiile, ştiinţele şi toată cunoaşterea umanităţii să înţelegem. Poate doar atunci când ne vom regăsi în însăşi condiţia umană unitatea, strigătul nostru de durere, sentimentul de abandon, de suferinţă şi de nedreptate va primi un răspuns pe măsură. Căci atunci se va estompa sentimentul separării şi atunci ne vom vedea unul în altul cu ochii iertării, ai compasiunii, ai inocenţei conştiinţei, ai inocenţei fiinţei. Condiţia umană ne-a destinat să fim împreună, unul şi acelaşi; rege lângă servitor şi conştiinţa pare forţată să accepte unitatea. Poate numai pentru că rezistăm, prin diferite tertipuri, acestei înţelegeri, ne perpetuăm suferinţa, vrem să ne pară că Dumnezeul unuia e mai mare decât al altuia, dar asta nu ne ajută deloc să nu ajungem în acel moment în care strigăm ”Doamne, ajută-mă”, fie că suntem stăpâni sau sclavi. Dacă ne-am recunoaşte unul în altul nu ne-am mai face chipuri cioplite din diferenţele pe care le vedem în lume, ne-ar măcina mai puţin lăcomia şi ne-ar pătrunde o undă de bunătate, care ne-ar arăta cât de puţin ne trebuie pentru a fi ”oameni ( căci asta-i esenţa existenţei şi aşa ne-a lăsat Dumnezeu)”, înainte de orice altceva!

Maria Timuc-A ști să câștigi, a ști să pierzi

 

Viața omului e ca un ocean; acum liniștit, albastru, plin de frumusețe și-n clipa urmăroare se poate să fie în zbucium, în furtună. Noi plutim pe valurile vieții, iar asta înseamnă că uneori suntem sus, sus de tot, alteori ne aflăm pe partea de jos a valului. Uneori ni se împlinesc dorințele, visele, uneori covoare de pluș pare că ni se aștern în cale, iar alteori înnotăm cu disperare, ne întristăm și suferim pentru că ceea ce ne dorim pare să ne scape printre degete. Copiii ar trebui învățați despre natura adevărată a vieții, ar trebui să știe că-i câștig, dar și pierdere în viață și-n fața ambelor ipostaze omul se găsește provocat. Sufletul se poate umple de agresivitate și de mânie, de ură și de trufie în orice ipostază de viață. A reacționa la viață, a ști să pierzi și a ști să căștigi, a accepta victoria și înfrângerea cu smerenie, cu acceptare și cu dorința de a abandona controlul omenesc asupra situațiilor vieții ne poate salva sufletul și, în unele cazuri, viața.

Dacă un tânăr care-și ucide iubita din dragoste, apoi se sinucide, ar ști să piardă, dacă ar accepta, poate că nu mai e mai iubit, poate alte întorsături ale sorții, și s-ar deschide cu smerenie către ceea ce Voința divină i-a pregătit pentru viitor, viața sa și viața femeii iubite ar continua, poate, până la adânci bătrâneți. A accepta apariția momentelor traumatizante din viețile noastre, acele mici întâmplări, în interiorul cărora ceea ce se întâmplă e altceva decât ce ne dorim, a vedea un sens divin în tot ce se schimbă, fie inima persoanei iubite, fie dorințele și alegerile ei, ne poate salva sufletul și uneori viața. Noi putem pierde orice și, într-o viață de om, trebuie să ne pregătim și pentru pierdere. Într-o viață de om, a câștiga dragostea cuiva poate fi mai provocator decât a pierde, căci se poate să devenim geloși, agresivi, răi și furioși de teamă să nu pierdem ceea ce am câștigat. Trufia, lăcomia, gelozia, mândria și multe alte atitudini bolnăvicioase ne pot călca în picioare, pur și simplu, arătându-ne că ne-am abandonat sufletul și omenia în fața câștigului. De fapt, de aici, din câștig se naște agresivitatea enormă a pierderii, incapacitatea de a pierde se ivește dintr-un câștig anterior, pe care încercăm să-l reținem cu ajutorul agresivității.
Iubirea, smerenia, rugăciunea, acceptarea situației traumatizante ne pot ajuta să înțelegem natura vieții noastre și puterea ei de a schimba într-o clipă ceea ce noi credem a fi etern. Numai Dumnezeu este etern; restul, orice ar fi, orice am avea, e nesigur, se poate clătina oricând, e perisabil, e schimbător. Puterea de a accepta schimbarea, fără să ne înrăim, fără să urâm, fără să agresăm, e o stare firească a vieții, o stare ce ne impune să înțelegem că puterile noastre au niște limite, iar controlul omenesc e un vis uneori. Existența-i un fenomen misterios, e o tulburătoare mergere a ființei printre forme care se schimbă ca visele nopții. Sunt lucruri care depind de noi și lucruri care ne amintesc că nu avem putere. Important este să înțelegem când putem interveni și când nu, să acceptăm acele momente în care nu depinde de noi ceea ce se întâmplă și, precum Isus la crucificare, să acceptăm că nu avem de spus decât o rugăciune;”Doamne, facă-se voia ta”! Cum ar putea ucide cineva din smerenie, cum ar putea agresa cineva dintr-o stare de acceptare a Voinței Divine, în peirdere sau în câștig? Iar dacă acestea n-ar exista, o mulțime de oameni ar fi scăpați de durerea neasemuită a pierderii copiilor lor sau altor oameni iubiți!

Maria Timuc-Emoțiile ne spun cand gandim greșit

 

”Fiecare emoție pe care o simțiți este, fără excepție, un mod prin care Ființa interioară vă comunică în acel moment cat este de bine și potrivit ceea ce gandiți, vorbiți sau faceți. Cu alte cuvinte, atunci cand aveți un gand care nu este în armonie vibrațională cu intenția voastră globală, ființa voastră interioară vă oferă emoții negative. Într-o manieră asemănătoare, atunci cand vorbiți, gandiți sau acționați în direcția a ceea ce este în armonie cu intențiile voastre, Ființa voastră interioară vă va oferi emoții pozitive”, spun autorii Esther și Jerry Hicks în cartea lor, ”Legea Atracției”(Ed.Prestige).

Cu alte cuvinte, emoțiile noastre sunt un soi de sistem de ghidare, dar nu unul care ne arată adevăruri despre lume, ci adevărul despre felul în care gandim, vorbim sau acționăm noi înșine. Avem aici, aș spune, o teorie interesantă despre natura emoțiilor omenești, mai ales că ele ne dezvăluie în fiecare moment dacă gandim, vorbim sau facem ceea ce ne dorim cu adevărat sau, dimpotrivă, gandim, vorbim și facem ceea ce nu ne dorim. Una dintre cele mai mari dificultăți ale ființei umane are rădăcini profunde tocmai în ”frica de propriile emoții”, pe de o parte, iar pe de altă parte în impresia că emoțiile noastre sunt un indiciu al ”unui ceva rău” existent undeva, în lume. Este adevărat că lumea nu se dezminte, răul pare să curgă din ea ca un șuvoi nemilos și absurd, nedrept și grav, iar emoțiile negative pe care le simțim în fața acestui peisaj cenușiu al experienței umane par de neanlaturat, ba chiar ne incita la atitudini si comportamente regretabile sau periculoase. Esther și Jerry Hicks vin și ne spun că emoțiile negative nu sunt de neanvins și nici nu ne sunt impuse din afară. Ele sunt un indiciu al felului în care gandim, simțim și acționăm noi înșine. Asta înseamnă că nu ne poate frange frica, nu ne poate învinge lumea, nu ne poate distruge nimic, dacă noi nu acceptăm aceste variante în mintea noastră. Dacă înțelegem că, în clipa de frică, în clipa de furie, în clipa de disperare, de dezamăgire și de nefericire gandim, simțim sau facem un lucru pe care nu-l dorim, ne gandim greșit la ceea ce vrem în ”situația” fără ieșire și ne acceptăm starea de victimă sau acceptăm starea noastră de călău, că situația este doar o consecință a erorii noastre mentale, dacă acceptăm că putem schimba orice situație, gandind altfel despre ea, atunci întrezărim că existența ne-a dăruit cu adevărat speranță și putere. Existența ne-a dăruit puterea de a ieși din situațiile dramatice cu ajutorul propriei înțelegeri, a puterii de a ne orienta gandurile, vorbele și faptele în direcția lucrurilor pe care le dorim cu adevărat de la viață. Emoțiile noastre negative și chiar situațiile pe care le ”atragem” vorbesc despre obieciul nostru de a gandi că lucrurile rele, nedorite, nefericite ni se pot întampla și noi nu avem nici un control asupra lor.

Ei, bine, fiecare dintre noi poate învăța să testeze această tehnică de ”schimbare” a emoției negative, fiecare poate singur să aibă bunăvoința de a accepta că se poate ca, în mintea proprie să se ascundă cheia transformării vieții, prin transformarea emoției negative în emoție pozitivă și prin focalizarea minții asupra lucrurilor dorite mai mult decat asupra celor nedorite. ”Legea Atracției” spune că noi avem ceea ce gandim, fie ca ne dorim sau nu ne dorim acel ceva. Emoțiile sunt un indiciu lăuntric al direcției corecte a gandurilor noastre, ceea ce ne dăruiește speranța de a le putea schimba, de a nu ne mai înfricoșa de ele, nici de situațiile de viață care par să ne doboare. Cand gandim lucrurile corect, cand gandim ceea ce dorim cu adevărat și dorința noastră este frumoasă, binefăcătoare, emoțiile pozitive ne alintă din noi înșine și ne spun; ”așa da, așa să gandești, e corect și asta va atrage către tine numai lucruri bune și frumoase”! Să încercăm, să devenim responsabili și, mai ales, să ne amintim că emoția negativă nu ne spune un adevăr despre lume, ci unul despre felul în care noi înșine gandim.

 

Maria Timuc-Un lucru, un sentiment

 

“Ceea ce ne dorim poate fi mai degrabă un sentiment decât un lucru material. Concentrarea asupra acelui sentiment urma să mă ajute să obţin ceea ce vroiam cu adevărat. Deci, în final, în ce fel m-aş simţi dacă aş avea o maşină nouă”, se întreabă Joe Vitale, în cartea sa “Factorul de Atracţie”(Ed. Meteor Press).Joe Vitale pune punctul pe “i” atunci când spune că “ne dorim un sentiment, nu atât lucrul material în sine”. Dacă un om îşi doreşte o maşină noua, el îşi doreşte – de fapt – sentimentul bucuriei de a avea maşină sau mândria de a o avea. Un altul simte mai multă libertate, altul fericire, iar altul încredere în sine. În mod asemănător, toate lucrurile pe care ni le dorim în viaţă sau nu le dorim sfârşesc prin a fi în noi sub forma unui “sentiment”. A atrage acel lucru către noi înseamnă, de fapt, a trăi anticipat sentimentul că avem, deja, lucrul dorit. A înţelege acest sentiment, a-l cunoaşte şi a-l recunoaşte este felul în care extragem esenţa şi ne concentrăm asupra ei. Procesul are loc asemănător în corpul nostru. Noi mâncăm hrana solidă, însă ceea ce mănâncă celulele noastre sunt vitaminele şi mineralele, substanţele nutritive de care avem nevoie pentru o funcţionare optimă. Substanţele minerale şi vitaminele sunt esenţa sănătăţii, aşa cum - în planul experienţei umane – sentimentul este esenţa oricărei situaţii. Dacă spunem că “ ne dorim o maşină’, noi de dorim, de fapt, un sentiment ce se va manifesta în momentul în care avem maşina. Dacă spunem că ne dorim un partener care să ne fie alături toată viaţa, noi dorim iubire, mângîiere, încredere, siguranţă etc. Fiecare fiinţă trăieşte un sentiment în faţa oricărui eveniment. În măsura în care noi reuşim să descoperim sentimentul care stă la baza unei dorinţe, nevoi sau căutări şi trăim acel senitment ca şi cum am avea, deja, lucrul dorit, probabilitatea ca ceea ce ne dorim să se manifeste devine mai puternică. Atragem către noi – prin puterea legilor universului – acele lucruri care ne servesc apariţiei sentimentului dorit. La fel se întâmplă, însă, şi cu ceea ce nu ne dorim. Cu sentimentele negative. Cu suferinţele şi fricile noastre. Pentru că ne concentrăm prea intens, prea mult asupra lucrurilor nedorite, sfîrşim prin a le atrage, tocmai pentru că suntem fiinţe complexe, spirituale, care nu-şi cunosc în întregime regulile de funcţionare. Sentimentul este un puternic “factor de atracţie”. Este baza, cărămida, esenţa atracţiei evenimentelor în viaţa noastră. Este ceea ce face ca întâmplarea să nu joace vreun rol în experenţa umană. Fie că-i individuală sau colectivă, experienţa sfârşete prin a fi “un sentiment” în inima noastră. O trăire interioară. Oricât ar fi de plăcut sau de frumos un lucru concret ce se întâmplă, el nu este perceput ca plăcut sau frumos decât atunci când ..sentimentul din interiorul nostru are acest conţinut. Să ne concentrăm mai mult asupra sentimentelor noastre şi, atunci când avem nevoi sau dorinţe, să devenim conştienţi de sentimentul pe care îl trăim dacă dorinţa sau nevoia este, deja, împlinită. Despre aceasta ne-a vorbit şi Isus. Dacă vrei bani, simte-te ca şi cum i-ai avea, deja. Dacă vrei un partener, bucură-te, ca şi cum el este deja în viaţa ta. Dacă vrei mai multă sănătate, caută să trăieşti sentimentul că eşti sănătos. De aici începe atracţia lucrurilor, a oamenilor, a evenimentelor necesare pentru ca ceea ce ai nevoie, doreşti sau vrei să se materializeze.

Despre cauza fericirii

”Tot ce suntem noi este rezultatul gândurilor noastre. Dacă cineva rosteşte cuvinte sau emite gânduri negative, durerea îl urmează inevitabil. În schimb, dacă el rosteşte cuvinte sau emite gânduri bune, fericirea îl urmează la fel ca o umbră şi nu îl mai părăseşte niciodată”(Budha, Versetele gemene, citat de Rhonda Burne în cartea ”Secretul – învăţături zilnice”). Asta-i o învăţătură mai mult decât pentru o zi; e o învăţătură pentru o viaţă. Căci, iată, spunea Budha, fericirea nu pică din cer, nu creşte în pomi, ca merele, nu vine singură şi, deşi ne e dată, noi o alegem în fiecare clipă şi-n fiecare zi prin felul în care gândim.

Gândurile ne creează sentimentele, sentimentele ne creează acţiunile, acţiunile ne creează obişnuinţele şi obişnuinţele ne creează caracterul, spunea tot Budha. La rădăcina existenţei noastre, a fericirii sau a nefericirii, nu-i lumea, care ne ia continuu ceva, nu-s alţii, care ne rănesc, ne tulbură şi ne încurcă, ci felul în care noi gândim pentru şi despre noi înşine sau despre lumea înconjurătoare. Dacă am avea răbdarea necesară şi dacă singurul subiect al experienţei noastre am rămâne noi înşine, dacă ne-am asuma responsabilitatea pentru felul în care gândim, acţionăm şi pentru trăirile noastre, am simţi imediat diferenţa dintre un gând negativ şi un gând frumos. Doar rostind câteva cuvinte cu încărcătură energetică înaltă, frumoasă, corpul nostru se simte mai bine. Inima vibrează altfel, în ritmul vieţii şi al frumuseţii, sângele circulă diferit, metabolismul, glicemia, toate funcţiile corpului resimt instantaneu conţinutul propriilor noastre gânduri. Cercetări recente demonstrează că cinci minute de furie revarsă în trupul omenesc substanţe responsabile de producerea stresului, extrem de nocive, a căror acţiune poate fi contracarată de corp în cinci ore. Dimpotrivă, gândurile bune despre noi înşine şi despre cei din jur, dorinţa de bine pentru toată lumea se converteşte în endorfine, subtanţe care inundă corpul cu fericire. Budha ştia asta cu mii de ani în urmă, când computerul – dacă ar fi fost văzut de cineva – ar fi fost confundat cu o navă extraterestră.

Să ne petrecem timpul în rugăciune, în meditaţie, în dorinţa de bine pentru toată lumea este o alegere care ne poate face fericiţi. Nu ne aduc fericire alţi oameni, fără ca noi să avem în esenţa propriei gândiri decizia de a urma fericirea şi a o crea la nivel cauzal. Gândirea însăşi este cauza fericirii sau a nefericirii noastre; felul în care interpretăm existenţa, lumea are o consecinţă îmediată în corp, apoi în felul nostru de a vorbi, a interpreta, a acţiona şi a trăi. Vinovaţii din lumea înconjurătoare, cei acuzaţi de noi pentru nefericirea noastră, ne stau în minte, dar nu ei ne atacă, ci noi înşine. A fi fericit e o alegere; gradele de fericire pe care le putem atinge ca fiinţe umane nu sunt statice, căci modul nostru de a gândi ne schimbă trăirile în permanenţă. De la mulţumire la o stare de bine, de la apreciere la admiraţie, de la sentimentul de a fi binecuvântat la cel de a ierta şi a fi iertat, de la îngăduinţă la toleranţă şi acceptare, de la încredere la speranţă, de la bucurie la pace; iată câteva dintre registrele trăirilor umane, pe care le putem eticheta drept registre ale fericirii. Ele sunt la îndemâna oricărui om şi nu pentru că el e bogat, frumos sau inteligent, ci pentru că alege să gândească inteligent.

Autor Maria Timuc

http://jurnalul.ro/editorial/despre-cauza-fericirii-629155.html

Iubirea este sau nu este

 

Am vorbit cu cineva astăzi despre ce înseamnă a avea o relație de iubire. Despre a avea o relație în care vrem să fim. Am vorbit despre o relație cu o persoană de sex opus. De ce am vorbit despre asta? Pentru că interlocutoarea mea a avut o relație pe care a dorit-o doar ea, dar n-a observat la timp asta. Ea vroia sentimente, iubire. Celălalt vroia doar...o aventură, doar sex ocazional. N-o căuta aproape niciodată. N-o suna, nu-i cerea nimic. În schimb, pentru că ea avea iubire, îi dădea lucruri pe care el nu nu le cerea și nici nu le dorea. Ea îi dădea telefon. Ea îl căuta. Ea se ducea la el. Ea se consuma într-o relație în care era singură și credea că asta vroia. Ea credea că-l vroia pe el, iar energiile ce izvorau din subconștientul ei o determinau continuu să dea, să dea și iarăși să dea. Pe măsură ce el fugea, ea alerga după el. Pe măsură ce el se îndepărta, ea simțea tot mai multă tensiune, frustrare,neliniște și...toate acestea îmbrăcau forma iubirii. De fapt, ea căuta inconștient să fie nefericită, să aibă emoții care imitau iubirea, nu iubirea însăși. Inconștient, ea căuta nefericirea, căuta să fie respinsă; poate că respingerea îi dădea un sentiment de implicare, de dragoste. Într-o viață de om, cu toții trecem și prin acest gen de relație. Trecem prin relațiile în care suntem respinși și ne simțim răniți. Întrebarea este; cât de mult stăm în asemenea relații? de ce pun întrebarea asta? Pentru că timpul îndelungat petrecut într-o relație în care nu suntem iubiți înseamnă acumulare în subconștient a unei uriașe energii, care ne poate - apoi - canaliza către relații de același fel, către reacții emoționale, ghidate automat de către subconștient. Se poate să fim atrași de oamenii care nu ne iubesc, să ne placă intuitiv aceia care nu ne vor și să ajungem până acolo unde să ne implicăm în relații distructive pentru noi. Nu-i vina celui ce ne respinge aici, nu-i problema lui; problema noastră,însă, ar putea fi tocmai aceea că noi nu înțelegem libertatea celuilalt de a nu ne iubi și a nu ne alege, dacă nu simte asta. ”Am crezut că și el vrea ce vreau eu”, mi-a replicat persoana despre am vorbit mai devreme. Dar aici nu mergem pe credințe false, căci atunci când cineva vrea ceea ce vrem și noi, se manifestă. Când un om simte dragoste și atracție pentru noi, ne va arăta asta. Când cineva vine spre noi, se comportă clar în acest sens. Cineva care vrea să fie cu noi, se comportă ca atare. Dacă nu se comportă ca atare, dar simte - totuși - anumite sentimente - cu siguranță are rețineri emoționale, relevante - la rândul lor. Are îndoieli nerezolvate și indecizii pe care nu le vom rezolva noi. Nu trebuie să ne batem capul cu timiditatea sau neptuiința altuia de a-și exprima sentimentele sau dorințele. Acolo unde unui om îi este clar ”eu asta vreau”, se va observa în comportament, în atitudine și-n fapte. Să nu vă îndoiți niciodată de acest lucru. În schimb, manifestați atenție la interpretările pe care le faceți în mintea voastră. Vă puteți gândi că celălalt simte ca voi, vrea ce vreți voi, vă puteți amăgi legat de priviri, de cuvinte spuse uneori, vă puteți lega de amănunte mărunte, pentru a vă susține poziția și anume aceea că vă aflați într-o relație. Am văzut mulți aomeni care au avut relații imaginare și suferințe nenumărate, doar păentru că au intrepretat mici gesturi ca fiind alegeri, decizii și confirmări ale sentimentelor celuilalt. Fiți sinceri cu voi înșivă și veți suferi mai puțin. Priviți cu sinceritate și curaj către cineva care nu alege să aibă o relație cu voi, acceptați cu seninătate asta și veți suferi mai puțin sau chiar deloc. Nu vă veți mai amăgi și vă veți scuti de suferința din dragoste, de suferința cauzată de respingere. Dacă puteți să închideți o relație imaginară de la început, ar fi mai bine pentru voi; ați da dovadă de iubire de sine. Dacă am decide să ne implicăm în relații în care reciprocitatea este evidentă, manifestă și clară, ne-am scuti de o mulțime de emoții negative, de frustări și tensiuni, care nu rămân fără consecințe în timp. Ar fi de dorit să-i spui ”nu” suferinței înainte de a începe. Dar pentru asta trebuie să înțelegi liberul arbitru și faptul că ”iubirea, în sufletul tău sau al altuia, este sau nu este; punct”. Dacă nu este, nu poți face nimic s-o trezeșți. Când forțezi, când îți imaginezi că se poate, când crezi că ai putea fi iubit dacă ai fi mai bun, dacă ai avea un cont mai gras sau o limuzină, înmseamnă că trebuie să îți însușești cunoașterea libertătții de alegere a ființei umane. Înseamnă că vrei să produci o constrângere, iar constrângerea aceasta îți ia ție libertatea, te leagă de un om care nu te iubește, în schimb devii sclavul emoțiilor tale. A accepta că altul nu simte ce simți tu este expresia inteligenței emoționale și arta de a căuta fericirea prin mijloace corecte. Într-o relație în care sunt doi, sentimentele sunt reciproce, iar reciprocitatea se manifestă ca atare. Dacă nu-i reciprocitate, e mai frumos să așteptăm până pe cea va fi. Să ne bucurăm de viață, de fiecare clipă, să iubim ceea ce avem, și să fim convinși că soarele adevărat strălucește și-n relațiile de iubire pentru toți cei care nu-l confundă cu becul.

 http://mariatimuc.blogspot.ro/2012/06/iubirea-este-sau-nu-este.html

Când picură...ploaia

Cîteodată ai nevoie de un zîmbet ca să te simţi fericit. Sau, cine ştie cum, mergînd pe stradă, cu privirea azvîrlită spre trotuarul moleşit de căldură, simţi în tine brusc, un cîntec. Un refren tembel, care se zbenguie în mintea ta, se cîntă singur, aproape aiuritor. Şi nu vrei să înţelegi de ce se cîntă cîntecul, fiindcă simţi cum în tine creşte senzaţia de iubire, de bine, de linişte, de imponderabiliate. Pluteşti zburdalnic prin sufletul tău şi prin hăţişurile neînţelese ale lumii înconjurătoare, nimic nu te face să te simţi fericit, totuşi, o ciudată stare de bine te invadează. Fericirea fără motiv este ca şi clipa căreia nu-i trebuie motivaţie să fie, nici nu-i trebuie motivaţie să treacă. Este stare, închisă în necunoscutele grote ale inimii umane. Este picurul de ploaie care aduce bucurie plantei prin simpla sa cădere din cer.
Nu-ţi trebuie palate să fii fericit, ci un suflet predispus spre fericire. Un suflet dipsus să guste mărunţişurile existenţei se surprinde pe sine însuşi învăluit în tainica izbîndă a bucuriei, în tainica trecere a timpului. Fericirea nu este o ridicare absurdă a sufletului pe culmile înalte ale existenţei sociale, nici efectul unui surplus de endorfine, revărsate din creier în trup, nici urmarea suavă a unei poveşti de iubire. Fericirea este simplă, iar naturaleţea ei are ceva din aerul diafan al picăturii de ploaie, ceva din misterul orbitor al nopţilor cu stele, ceva din zîmbetul inconştient al unui nou născut. A fi fericit înseamnă a fi predispus pentru fericire. A fi nefericit înseamnă a găsi în nefericire ceea ce este fericirea. Între starea de fericire şi starea de nefericire se interpune o pauză îndelungă. Pauza dintre bucurie şi tristeţe este însăşi rutina. Este alergarea noastră continuă şi neobosită, alergarea inconştientă la un cros obligatoriu:crosul vieţii. Ne enervează copiii noştri, apoi ne bucură: avem probleme la slujbă, apoi brusc totul intră în normal, avem de făcut cutare şi cutare lucru, de mers la piaţă, de spălat rufe, de gătit, de făcut un proiect pentru slujbă. Toate acestea ne macină nervii şi nici nu ştim că nervii măcinaţi sînt plata noastră pentru dorinţa şi aspiraţia către fericire. Dar, înainte de asta, nervii măcinaţi sînt expresia alergării inconştiente pentru supravieţuire.
Dintr-o dată, ceva zvîcneşte în sufletele noastre, se zbate, rîvneşte departe, doreşte altceva. Dintr-o dată, lipsa unui vis te azvîrle în băltoaca nefericită a sufletului tău. Fără un vis, fără o dorinţă, fără un scop totul pare pierdut, prăbuşit, iar tu învinsul care nu mai găseşte scopul alergării sale. Poţi fi nereficit pentru un cuvînt, cum prăbuşirea sufletească poate avea la bază o simplă frustrare, o simplă nevoie de afecţiune, încă neîmplinită sau, poate, refuzată. Între fericire şi nefericire, aşzate la capetele opuse ale sufletului nostru, rutina îşi înfierbîntă existenţa. Fără rutină n-am şti, poate, că putem fi fericiţi atît de uşor. N-am putea simţi cît de uşor putem să ne fim nefericiţi. Nevoia de extreme şi de ponderare defineşte dimensiunea sufletului uman, care nu poate supravieţui în condiţii de fericire continuă, de nefericire continuă sau de rutină continuă. Alternarea este schimbare şi schimbarea este trăire. Totul este să ştii cînd picură ploaia, cînd simţi un cîntec bizar în tîmple..să ştii atunci că eşti..fericit.

http://mariatimuc.blogspot.ro/2012/02/cand-picuraploaia.html

Puterea a doua iubiri

Toţi oamenii viseaza iubirea reciprocă. Majoritatea oamenilor o întîlnesc. Si, aproape majoritatea..se despart de ea. Pare un paradox aici. Pare o ironie a sorţii. ŞI pare că noi nu vrem asta, dar aşa se întîmplă. Pare că soarta omului este pecetluită în ..starea de absenţă a iubiri, pe care el o maschează cum poate. Suferinţele altora devin pentru el scuze pe care le găseşte singur pentru a fugi de iubire. De bucurie. El se prinde în responsabilităţi profesionale “foarte importante”, care-i cer timp şi grijă, atenţie şi concentrare..ŞI acestea toate devin scuze pentru care justifică nefericirea şi incapacitatea sa de a se implica în iubire. De fapt, de ce nu reuşim în dragoste? De ce dragostea pare să ne alunece printre degete şi suferinţa pare să capete picioare lungi tocmai în toiul celei mai frumoase iubiri ..reciproce, de vreme ce atît de mult rîvnim la iubirea aceasta?

ŞI, pentru a înţelege ..efectul iubirii reciproce asupra noastră, este interesant să ne imaginăm ce se întîmplă în clipa în care doi oameni împing un Tir? Nu se întîmplă nimic..Tir-ul rămîne nemişcat, impasibil şi ..imposibil de manevrat. Dar, dacă vin 30 de oameni să împingă acelaşi Tir, acesta se va mişca uşor din loc..Puterea celor treizeci mişcă maşina. Are un efect asupra ei. În mod asemănător, dacă aşezăm două “sentimente de iubire” unul lîngă altul ( este cazul iubirii reciproce), sentimentul de iubire al fiecăruia dintre cei doi implicaţi este resimţit ..cu putere. Lîngă un altul care simte iubirea, iubirea ta creşte, se face puternică, o resimţi ca pe o forţă copleşitoare. Atunci este momentul în care “emoţia, sentimentul, bucuria, starea de dragoste te copleşeşte”, te cuprinde, te aprinde şi te ..conduce. Efectul celor două sentimente care se întîlnesc este puterea lui de a mişca..şi răvăşi totul în tine. Puterea de purificare a iubirii reciproce devine ca un bumerang, or ca o torţă, care scoate din inconştient toată negativitatea acumulată în trecutul celor implicaţi. Pentru a păsatra iubirea, oamenii au nevoie să depăşească..această forţă uluitoare a emoţiilor negative, înregistrate în conştiinţă în trecutul lor.

Rănile provenite din iubirile nefericite ale trecutului se ivesc spasmodic şi cu forţă în lumina conştiinţei pentru a fi vindecate. De aceea iubirea reciprocă devine dramatică şi..imposibil de depăşit pentru cei mai mulţi dintre noi. Ea este cel mai puternic isntrument de vindecare..naturală a sufletului omenesc. Noi, însă, nu ştim aceasta şi.. perpetuăm suferinţa. Gîndim iarăşi că iubirea nu este posibilă. Că celălalt poate pleca. Ne poate trăda. Suferinţa ne macină pînă ce atingem punctul..în care am mai fost în relaţiile trecute şi ..ne despărţim, conchizînd cu amaraciune ca iubirea reciprocă este doar un basm. De fapt, a înţelege că-n dragoste se ravarsă tot amarul trecutului, că prin ea se purifică tiparele noastre mentale negative, a menţine încrederea în omul iubit şi în noi înşine, a visa aceleaşi vise, a crede în aceleaşi idei înseamnă a face încă un pas spre dragostea pe care-o dorim. Nimic nu-i mai puternic în dragoste decît visele comune şi credinţele comune..

http://despreiubire.blogspot.com/2011/01/puterea-doua-iubiri.html

Cel ce poate darui

Ni se pare uneori că nu mai putem supravieţui fără o fiinţă anume, fără o casă, fără o slujbă sau fără..un acaret oarecare. Ne simţim răniţi adînc în călcîiul care ne aduce deplina sugrumare şi trăim atunci ca şi cum ne-am prăbuşi cu un spersonic. Nebunia face ca noi să reacţionăm adesea disproporţionat chiar pentru flecuşteţuri, să ne cuprindă toată disperarea pentru cinci lei pierduţi, cum o notă de patru pe care o ia copilul la şcoală să se facă drama dramelor. Avem un talent nesăbuit al disperării. Zbaterea noastră ne ajută să ne justificăm statutul de victimă a altora, a vieţii, a copiilor, a nevestei, a amantului, a societăţii sau a..sorţii. Şi aceasta fiindcă n-am recunoşate în ruptul capului că nu avem capacitatea de a fi fericiţi. Cînd apare în viaţa noastră un..surîs oarecum liniar al zilelor, al nopţilor, o abordare banală a mişcării şi a trăirii, ne plictisim..amarnic.
Furaţi de iluzia că ceea ce este interzis ne aduce fericirea, începem o goană nebună după obiectul..cu pricina şi-n plină desfăşurare a evenimentelor ne rupem genunchii, sufletele, minţile, poalele şi picioarele, uneori chiar vieţile..
Facem infarct pentru un salariu pierdut, ne apucă durerea de ficat pentru o faţă de masă pătată, ne credem în iad de îndată ce..ne părăseşte ixulescu. Nu mai avem deloc simţul adevăratei drame şi al adevăratului necaz, pentru că majoritatea dintre noi n-au trăit vremuri de război, n-au smuls rădăcini..de plante să le arunce în oală, n-au avut copilul..la urgenţă niciodată şi nu s-au trezit ei înşişi într-o stare limită. Aceste drame există aproape de noi, se desfăşoară permanent şi constant. Mulţi oameni suferă de foame, de frig, mulţi oameni..se luptă cu moartea şi mulţi luptă într-adevăr cu viaţa.
Noi, cei de pe margini, putem măcar să observăm în trecere acestea, atît pentru a întinde mîna să-i alinăm pe cei ce suferă, cît şi pentru a înţelege cît ne alintăm cînd ni se pare că se dărîmă mapamondul. A privi prin comparaţie devine alinător şi capătă chiar un iz de privire mistică, acea privire care să ne ajute, totuşi, să înţelegem că ne lipseşte doar ceea ce vrem să credem că ne lipseşte. Cel mai adesea lipseşte capacitatea de a ne conecta la firul fierbinte al realităţii şi a arunca un ochi..plin de generozitate către ceilalţi. A ne plînge de milă este..un obicei. A ne fi milă de alţii..este ceea ce ne ajută să scăpăm de obicei. Pentru că, ocupat cu mila pentru altul, uiţi să-ţi mai fie milă de tine şi atunci devii mai eficient în a..trăi decît în a te preface că trăieşti. Dar noi, în numele milei de sine, le dăruim oamenilor aropiaţi multă suferinţă, precum şi reproşul că ei nu izbutesc să ne facă fericiţi. De fapt, nimeni nu ne aduce fericirea pe tava cu ceai. Fericirea este o licoare fermecată pe care o are cel ce mai întîi o poate dărui.

 http://mariatimuc.blogspot.com/2012/02/cel-ce-poate-darui.html

Puterea karmei

Tot ce ne înconjoară este energie şi vibraţie. Oamenii, cuvintele, evenimentele, gîndurile, întîmplările, obiectele au o vibraţie a lor. Cînd rostim un cuvînt, ceea ce aude “sistemul energetic” uman este vibraţia. Cînd scriem, comentăm, ne spunem părerea despre orice lucru, persoană sau eveniment emitem vibraţii pozitive sau negative, care pot fi recunoscute. Vibraţiile adevărate nu pot fi recunoscute întotdeauna după cuvinte sau după comportament, după atitudini şi fapte. De ce? Pentru că omul - în virtutea educaţiei sale – a învăţat să falsifice cuvintele, comportamentele şi faptele sale. Ce înseamnă “să le falsifice”? Înseamnă “să gîndească una şi să spună alta. Să spună una şi să făptuiască alta”. Cu inocenţa copiilor, noi credem - încă - în puterea noastră de a falsifica vibraţiile adevărate pe care le emitem. Credem că este posibil să-i amăgim pe alţii ( şi se poate la prima vedere, se poate pentru un timp!) şi, mai grav, sfîrşim prin a ne amăgi pe noi înşine. În Realitatea subtilă a existenţei, inconştient noi “ştim” cînd sîntem minţiţi. O parte din noi ştie adevărul întotdeauna, chiar dacă sistemul conştient nu-l preia imediat. Conştiinţa fiecărui om înregistrează - aşa cum ştiţi de mult timp – totul şi …raportează totul la adevăr. Vibraţiile noastre sînt - în cele din urmă - creatoare ale experienţei de viaţă. Budha a spus “nu vă atacaţi niciodată duşmanii pentru că ei vor cădea singuri”, iar Isus a spus “întoarce şi celălalt obraz dacă cineva te loveşte”. Acesta este unul dintre cele mai puternice principii spirituale ale existenţei pentru că prin el ni se dezvăluie că ceea ce gîndim, spunem şi facem se reflectă automat asupra noastră. Devine “karma”. ŞI tocmai karma este aceea care se întoarce împotriva noastră şi ne dă lovitura aplicată asupra altuia. Noi, oamenii, n-am înţeles de ce Isus a spus “întoarce şi celălalt obraz dacă eşti lovit”, dar poate că a venit vremea să înţelegem clar că putem fugi de oricine, putem păcăli la prima impresie lumea întreagă, putem ataca, aparent fără consecinţe şi ne putem simţi fericiţi lovindu-l pe altul. Conştiinţa proprie, însă, ştie tot ce facem. Din noi înşine şi de noi nu putem fugi, aşa încît într-o zi…ne vom confrunta cu bumerangul pe care l-am aruncat. Asta-i legea spirituală. Cine o înţelege nu mai îndrăzneşte niciodată să atace pe nimeni, dar dacă este atacat..acceptă şi întoarce obrazul. Cel ce înţelege “legea spirituală” va dori să facă numai bine şi se va strădui să-şi creeze o karma pozitivă. Va fi destoinic în a ajuta, a iubi, a construi, a înţelege, a ierta şi a căuta în toate…ce-i bun pentru toţi. Ca om poţi greşi. Ca om, poţi înţelege eronat. Ca om…este posibil să cazi în capcanele omului. Dar, dacă zi de zi încerci să fii mai bun şi dacă faci tot ce poţi să trăieşti în lumea aceasta ca o celulă, în strădania de a funcţiona corect pentru binele sistemului pe care-l hrăneşti, ai acces la frumuseţe. La energie. La bucurie. La ceea ce hrăneşte valorile reale ale existenţei. Unui om nu-i trebuie mii de palate şi zeci de camere să doarmă, căci el poate dorimi în una singură. Nu are nevoie de resurse nelimitate, căci stomacul şi toate funcţiile sale biologice au limitele lor. Unui om nu-i foloseşte să fie “cel mai tare” dintre toţi! Dar, cu siguranţă, oricărui om îI foloseşte bunătatea, blîndeţea, discernămîntul, capacitatea de a dărui şi a iubi. Aşa ne facem o karma bună. ŞI însăşi puterea karmei..ne sprijină şi cînd greul pare de netrecut.

http://mariatimuc.blogspot.com/2012/05/puterea-karmei.html

Uneori singuri, uneori impreuna

În interiorul fiinţei umane convieţuiesc – parcă - două nevoi opuse..Nevoia de singurătate şi nevoia de ..altul. Pendulăm între ele, ca schiorii desăvîrşiţi, numai că – spre deosebire de aceştia – nu suntem întotdeauna conştienţi şi nici destul de vigilenţi în a sesiza ce simţim. Nevoia singurătate, susceptibilă a izvorî din profunzimile Spiritului nostru, se exprimă ca nevoie de intimitate..Nevoia de altul, însă, cu rădăcini în Eul omenesc, cere iubirea altuia, protecţia altuia, ajutorul lui. Spiritul rîvneşte la singurătate. Omul rîvneşte la..alăturare, la însoţire şi la ajutor. Iar noi resimţim puternic aceste două opuse, de la o clipă la alta, de la un an la altul, de la o zi la alta. Ceva din noi pare a respinge mulţimea şi chiar apropierea celuilalt în anumite momente, iar acest sentiment ne poate speria. Ne poate da senzaţia că respingem să fim prea aproape “de un altul” sau prea mult timp aproape de el..ŞI atunci se consumă în interiorul nostru starea de nestatornicie, însoţită de vinovăţie, derută şi angoasă. ŞI, dacă ne simţim singuri, omul din noi ne cheamă cu un dor aprig către celălalt, către un altul, care să ne mîngîie, să ne fie aproape şi să ne iubească..
Oricînd ne trezim în una dintre aceste stări, esenţial este simplul fapt de a şti că ele trec şi se învîrt prin fiecare fiinţă, parcă spre a confirma natura duală din noi. Dacă partenerii noştri de viaţă au nevoie de singurătate atunci cînd noi avem nevoie să fim împreună, lucrurile pot îmbrăca o armură de tip “conflict”! ŞI, cum acest lucru se întîmplă adesea, este esenţial să cunoaştem că fiecare dintre aceste trăiri se înscrie în firescul vieţii..A privi spre nevoia de izolare a celuilalt ca spre un bibelou care şade firesc în vitrină, or ca spre autobuzul care trece pe stradă este un pas către înţelepciune şi vindecare a relaţiilor noastre. A privi spre nevoia celuilalt de a fi împreună ca spre ceva la fel de firesc, înseamnă a înţelege profund puterea nevoilor noastre interioare. Căci sufletul omenesc aleargă după singurătate şi izolare ca şi după a fi împreună cu altul, iar acest joc al alternanţelor, al opuselor ne determină, adesea, să ne înţelegem mai puţin unii pe alţii..Să ne oferim mai puţină libertate nouă înşine şi mai multă suferinţă. Să ne permitem mai puţine alegeri pentru noi înşine şi să-i închidem celuilalt puterea de a-şi alege ce are nevoie să facă, or să trăiască într-un anume moment..Relaţiile noastre ar fi mai mult pline de parfumul iubirii, al iertării şi al bucuriei dacă ne-am permite să vedem firescul acestor două nevoi. Ne-am putea îndepărta de frica de abandon şi de suspiciune, de gelozii şi de conflicte şi am înţelege că respingerea este născută din chemarea spiritului la starea sa de singurătate. Respingem compania celorlalţi atunci cînd din interior suntem chemaţi la comuniunea cu Sinele nostru. Respingem mulţimea şi chiar pe celălalt atunci cînd sinele divin ne invită să locuim împreună - din nou - în iubirea care nu are condiţii şi nu are nevoie de nimic. Totul este să ştim, să respectăm nevoia proprie şi nevoia altuia şi atunci vom putea fi mai buni cu noi înşine şi mai înţelepţi în relaţiile cu alţii..

 http://mariatimuc.blogspot.com/2011/03/uneori-singuri-uneori-impreuna.html

Frumusetea celui ce spune "te iubesc"

Cînd cineva îţi spune “te iubesc”, simţi că-ţi cresc aripi. S-ar putea să te simţi flatat, or s-ar putea să te simţi îngrijorat pentru că nu-ţi doreşti dragostea ce-ţi este declarată. Dar, ştii tu oare că iubirea pe care o simte altul pentru tine este locuinţa conştiinţei, a inimii şi a minţii sale? Ştii tu, oare, că acela ce simte dragostea este merituosul autentic? Acela ce poate iubi este acela ce poate simţi, trăi, arde, visa şi vindeca? Ştii că “iubitorul” locuieşte în palatul de aur al dragostei atunci cînd îţi spune cu toată inima “te iubesc”? Nu despre tine este vorba în lăuntrul unei declaraţii de dragoste. Tu eşti numai un stimul. Iubirea, însă, vorbeşte despre cel ce-o simte. Despre cel ce-o exprimă. Iubirea este în starea de conştiinţă a “iubitorului”.

Cînd îţi spune “te iubesc”, celălalt îţi vorbeşte despre locuinţa frumoasă a sufletului său. Îţi descrie locul interior din care te vede şi ochiul prin care te priveşte. Iubirea îl face neasemuit de frumos pe cel ce-o trăieşte cu întreaga fiinţă. ŞI această stare de iubire se răsfrînge, apoi, şi-n jurul lui, dar nu pentru că ar face personal ceva pentru aceasta. Iubirea nu se răsfrînge ca un efect al meritelor personale, cît pentru că ea se naşte într-un spaţiu sacru ce-l înconjoară pe acela ce iubeşte. Energia iubirii se transmite spontan, fascinant, tulburător, iar aceasta poate speria, poate îngrijora, poate..răni, tulbura sau poate respinge. Nu, nu iubirea respinge, căci iubirea nu respinge niciodată. Gîndurile noastre despre iubire ne îndepărtează de ea. Gîndurile noastre omeneşti îşi cresc picioare înalte pentru a fugi de iubire. Cu fiecare iritare, nefericire, judecată sau gînd negativ, ne ducem mai departe de spaţiul sacru al dragostei şi aceasta-i alegerea noastră. Cu fiecare bucurie şi cu fiecare clipă de iertare, ne apropiem de dragoste şi avem şansa extraordinară a renaşterii noastre în acela care poate spune “te iubesc”.

Ar fi de dorit, ar fi de visat şi ar fi de căutat în fiecare zi starea de a fi tu “iubitorul”, căci în trăirea ta se piteşte frumuseţea şi-n puterea ta de a iubi se găseşte fericirea după care alergi neîncetat. În tine se află ochiul frumus, ca şi acela urît. Prin ochiul tău vezi “bîrna” sau “floarea” altuia. Dar, orice ai vedea, orice ai descrie, orice ai spune nu faci decît să descrii, să vezi şi să spui..cine eşti tu în lăuntrul tău. Gura îţi descrie inima şi, fie că vorbeşti de bine, or de rău, tu descrii starea de conştiinţă din care vorbeşti. Dacă spui şi simţi “te urăsc”, are asta legătură cu cel pe care-l urăşti? Nu, nu are. Deşi asta crezi. Deşi ai argumente să crezi. Îţi spui cît este de rău, de vulgar, de absurd, fanatic, nechibzuit, obraznic sau prost..”subiectul” urii tale. Dar..îl descrii din tine însuţi. În tine s-a cuibărit percepţia urii. ŞI aceasta este o stare de conştiinţă aflată la polul opus iubirii. De aceea poţi fi frumos în dragostea ta, dar..niciodată în ură. Poţi fi frumos în iertare, dar niciodată..în zbuciumul minţii tulburate. Pentru un om este firească şi tulburarea, dar să nu rămîi în ea mai mult decît ai rămîne cu degetul într-o baltă murdară. Căci..de acolo nu vei putea simţi “te iubesc” şi nu vei găsi gîndurile de dragoste pe care le visezi. Dintr-o baltă “murdară” nu poţi scoate apă bună de băut, cum dintr-o stare de spirit de “baltă” nu ai cum să simţi şi să gîndeşti dragostea. Cel ce spune “te iubesc” este fericitul şi frumosul lumii. Căci atunci el descrie “lăcaşul” interior din care priveşte obiectul iubit. De aceea nu ai un merit maret cînd altul te iubeşte, cît atunci cînd tu însuţi..iubeşti.

http://mariatimuc.blogspot.com/2011/03/frumusetea-celui-ce-spune-te-iubesc.html