Am
vazut cu totii nenumarate filme despre mari iubiri imposibile. Cu cat mai
imposibila iubirea, cu atat mai de succes filmul, as zice, mai in gluma mai in
serios.
Pare
chiar ca am dezvoltat o “placere secreta” pentru iubiri imposibile. Pentru
ca ne lasa cu dorul, cu tanjirea, cu dorinta…cu inefabilul acela care e parca
mai frumos daca nu e atins.
Trist
este ca vedem astfel de povesti si in viata reala…de ani si ani de zile. Vedem
iubiri imposibile in familiile noastre, la rudele noastre, la prietenii nostri.
Ca
familiile nu au fost de acord, ca locuiau prea departe unul de celalalt, ca
unul era muncitor iar altul era intelectual, ca unul era prea slab si altul era
prea gras, ca nu se rugau aceluiasi Dumnezeu, ca ea era mai inalta decat el… si
cate si mai cate diferente “ireconciliabile”.
Inimi
frante, destine marcate pentru eternitate. Suflete conduse de dorintele celor
din jur, de conditionarile societatii, de “gura lumii”, de orice altceva mai
putin de dorul cel mai profund al inimii.
Si
apoi desigur, auzim si continuarea povestii: fiecare casatorit cu altcineva,
sfasiindu-se in interior in fiecare zi, in incercarea de a face ce trebuie. Ce
se cuvine. In fata celorlalti. In fata lumii. Mai putin in fata propriului
suflet. Si intr-un mod trist si miraculos in acelasi timp, asta a fost pretul
vietii multora dintre noi…
Iubiri
imposibile, destine marcate
Multi
dintre noi, inclusiv eu, ne-am nascut din casnicii care s-au construit pe inimi
frante in iubiri adevarate, dar innaceptabile pentru “standardele” acelor
vremuri.
Ne-am
nascut din sacrificii incredibile, din parinti care, desi tanjeau dupa iubiri
imposibile si vise pierdute demult, candva, undeva…intr-un colt de suflet, au
ales sa intre in “randul lumii” si sa se aseze la casele lor, in relatii
“acceptabile”, insa trunchiate si incomplete.
Ma
intreb daca nu cumva a sosit momentul pe acest Pamant pentru altceva. Daca
nu cumva e momentul sa lasam in urma tot ce am pus de secole in calea iubirii
adevarate.
Sa
lasam in urma vocile si parerile celor din jur si sa ascultam vocea si parerea
inimii. Si sa ne urmam iubirea. Dupa secole in care am facut invers:
am lasat in urma iubirea si am urmat iluzia.
E
timpul sa ne intoarcem la adevar.
Da,
sunt iubiri pe lumea asta la care trebuie sa renuntam. Pentru ca fiecare suflet
din cele doua are alt drum de urmat in aceasta viata. Si atunci e in regula:
traim ce avem de trait impreuna si apoi mergem mai departe, fiecare inspre
altceva.
Sunt
insa iubiri la care n-ar trebui sa renuntam niciodata. Sunt iubiri pentru care
merita sa speri, sa respiri si sa existi. Sunt iubiri pe care merita sa le
transformi in eternitati. Sunt iubiri unice, adevarate, pe care le
intalnesti nu o data in viata, ci o data in mai multe vieti. Iubiri care
creeaza universuri si galaxii.
Care
pot multiplica lumina pe Pamant. Care pot ajuta sa cream o lume mai frumoasa.
Inauntrul si in afara noastra.
Iar
ceea ce trebuie sa facem este nu sa renuntam la o astfel de iubire, asa
cum facem de mult prea multe ori, ci sa renuntam la obstacolele pe care le
punem in calea ei.
Sa
renuntam la conditionari care ne tin incorsetati de secole: legate de
timp, distanta, statut social, varsta, bani, la parerea familiei care ne crede
nebuni, la parerea prietenilor care ne catalogheaza, la impactul constiintei
colective care ne vrea roboti aliniati in fiecare dimineata in drum spre
serviciu…
Uneori,
punem la mijloc parti din noi intunecate pe care le lasam sa ne controleze
vietile. Alteori, lasam iubirea sa ne scape printre degete din teama de a ne
confrunta demonii.
Cu
toate astea, o stim in adancul inimii noastre, si daca ni s-a intamplat si daca
nu: Exista iubiri care trebuie pastrate si traite pana la capat.
Pentru
ca pamantul are nevoie de oameni care se iubesc cu adevarat si manifesta acest
lucru in viata lor de zi cu zi. Povesti imposibile de dragoste am tot
creat de secole. Sunt pline de ele filmotecile si memoria noastre celulara.
Avem
nevoie acum, de altceva. Avem nevoie de oameni care au lucrat suficient
de mult cu ei insisi incat fac diferenta intre dependenta, obsesie, proiectie
si iubirea adevarata.
Si
avem nevoie de oameni care sa aiba curajul sa recunoasca, cu fiecare
celula din corpul si din sufletul lor, ca au gasit iubirea adevarata.
Si
de oameni care, dincolo de loialitatile de secole pentru toti cei pe
care ii avem in sange si care au renuntat la iubirile lor, gasesc curajul s-o
urmeze.Indiferent unde ii va duce.
Stiind
ca atunci cand urmezi iubirea, nu poti gresi niciodata. Pentru ca este singurul
lucru care conteaza cu adevarat, si pe pamant si in cer.
Imi
doresc acum, in aceste momente de transformare pe care omenirea le traverseaza,
un singur lucru: sa avem discernamantul sa stim cand sa dam drumul
iubirii si cand sa dam drumul la tot ce punem in calea iubirii. Poate
fi lucrul fundamental care ne va ajuta sa transformam acest Pamant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu