Orice dragoste lasa urme. Unele chiar perfecte. Si orice ai pune in loc, un alt tablou sau tapet, urma aceea ramane. Acolo, pe stanga peretelui, unde i-ar fi fost inima. Unde ii este o inima acum.
Cum intri in camera, iti dai seama imediat care sunt ei. In stanga este o canapea extensibila, inflorata, sub o fereastra curioasa sa vada ce se intampla afara toata ziua, pana vine cineva si trage perdelele. In dreapta este un dulap maro, pastrat din amintirea bunicilor, care inca mai scartaie cand il deschizi. Pe peretele cel mai din saanga, chiar dupa usa, este masuta lunga si joasa cu un televizor pe ea si niste reviste care par ca niste golani pe langa cele doua-trei carti, incepute toate odata, ratacite si ele pe-acolo.
Au mai ramas doar ei, peretele din fata si tabloul atarnat in stanga lui. Din cand in cand, mai sta un
Desi nu l-a vazut niciodata cum arata, el iubeste tabloul asta. Pentru ca ii tine de cald. Pentru ca ii acopera defectele, ceea ce in limbajul peretilor inseamna acea crapatura de la cutremurul de acum multi ani. Pentru ca acum lumea il vede altfel. Toata lumea care intra in casa se uita cu admiratie spre el si isi da cu parerea despre ce vrea sa reprezinte. Iar cand s-a mobilat restul camerei s-a facut asortandu-se cu marimea si culorile acestui tablou. Asa ca n-avea cum sa nu-l iubeasca pentru ca i-a schimbat toata lumea din jur.
Daca ar fi avut maini, l-ar fi luat in brate si nu ar fi lasat sa se puna praful pe el, asa cum in spatele tabloului, pe perete, n-o sa se puna niciodata praf, iar mai tarziu, in timp, daca ai da tabloul la o parte, ar ramane un dreptunghi mare si alb, nepatat. Orice dragoste lasa urme. Unele chiar perfecte. Si orice ai pune in loc, un alt tablou sau tapet, urma aceea ramane. Acolo, pe stanga peretelui, unde i-ar fi fost inima. Unde ii este o inima acum. Aducerea tabloului a fost pentru perete ca un transplant de inima, dupa ce a fost anesteziat cu un cui dureros, adanc infipt in el, care l-a facut sa piarda mult… var.
Chiar si la televizorul din camera se vorbea la unele emisiuni despre presupusa dragoste dintre perete si tablou, iar dulapul, incruntat si mare, scartaia, uneori, la canapeaua obisnuita, deja, cu barfele. Toti vorbeau ca ar fi ceva intre ei, intre peretele asta mai lung si tabloul acela. Si aveau dreptate, chiar era ceva intre ei. Un cui. Asta ii tinea impreuna, un cui. Dar asta ii si despartea, in acelasi timp.
Ce pentru altii este un obiect mic si ascutit, care poate sa te raneasca, pentru ei, cuiul, este ca un pod, ca un preot care i-a legat pe viata, ca o mana intinsa deasupra prapastiei cand unul sta sa cada, iar celalalt sta bine infipt pe picioare si n-o sa lase sa se intample asta niciodata. Asa parea si cu ei, ca si daca s-ar rupe cuiul, peretele, ca printr-o minune, si-ar schimba unghiul, punand toata casa in pericol, s-ar face de vreo 150 de grade si tabloul ar sta intins pe el, ca pe un camp cu flori.
Dragostea lor chiar este oarba, pentru ca ei nu s-au vazut intre ei, dar impreuna sunt ca un muzeu. Au incercat amandoi sa traga cu ochiul in oglinda pe care au probat-o, la un moment dat, oamenii casei, dar au trecut prea repede prin fata lor si n-au reusit. Au incercat sa vada ceva macar in reflexia din ecranul televizorului, dar nici asa n-a mers. Si s-au obisnuit cu gandul ca, de fapt, ei n-o sa se vada niciodata intre ei, asa cum ii vad ceilalti… Insa, pe de alta parte, si ei simt ceva ce nu pot ceilalti sa simta. Ei se iubesc asa cum sunt ei, acoperindu-si unul altuia defectele sau ajutandu-se sa fie vazuti mai cu admiratie, cu alti ochi.
Si s-au impacat cu gandul ca ei n-or sa se vada niciodata cat stau impreuna, dar cui(ului)… ii pasa?
Sursa: cornelilie.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu