De când descoperim iubirea şi până îi pricepem toate înţelesurile, trăim o seamă de despărţiri. Unii spun că, dacă s-a ajuns la despărţire, n-a fost niciodată vorba de iubire adevărată…
Nu ţin morţiş să contrazic pe nimeni, mai ales că astfel de argumente pot veni doar de la cineva care iubeşte şi căruia îi doresc să nu cunoască nicicând despărţirea.
Din păcate însă, lumea reală conţine mai multe cupluri care nu rezistă, care ajung, într-o zi tristă, să se despartă, decât iubiri nepieritoare. În jurul acestui punct voi desena cercul analizei mele – care, poate, este unul mic, necuprinzător, dar are obiectivitate, pentru că m-am aflat în punctul acela. Iar dacă ar fi trebuit să scriu despre asta în momentul în care trăiam o despărţire, ar fi avut şi subiectivism. Slavă Domnului, acum iubesc şi sunt iubită. Dar dacă va veni şi ziua aceea? Eu pun întrebarea doar de dragul dezbaterii, pentru că, de când mă ştiu, gândesc pozitiv, iar de politica drobului de sare mă lipsesc.
La 16-18 ani, când te desparţi prima dată de cel pe care-l iubeşti, trăieşti cele mai „dramatice” momente şi nimeni nu te înţelege. Dacă eşti prea sensibilă, vrei să te sinucizi, dar numai demonstrativ. Dacă eşti mai cinică, vrei să te răzbuni, ieşi cu prietenul lui… E prima iubire, cea pe care nu o uiţi niciodată – nu pentru că el ar fi bărbatul vieţii tale, ci pentru că atunci faci primele descoperiri despre sentimentele tale, despre bărbaţi, despre cuplu, sex, mângâiere, despre tremuratul genunchilor…
Când te-ai îndrăgostit repede de altul, teoria despărţirii se îndulceşte – dar când te-a schimbat el pe alta, începe să te doară. Începi să formulezi definiţia despărţirii de bărbatul iubit cu amărăciune, îndoială, dispreţ şi multe alte ingrediente care-ţi înnegresc sufletul, mintea… Definiţie pe care o modifici după ce ai mai trecut prin 2, 3 (sau câte-or fi…) despărţiri de antrenament, cam între 20 şi 30 de ani. De pe la 30 definiţia despărţirii se scrie cu ceva mai multă tristeţe, cu prea multe lacrimi şi cu un început de disperare – de multe ori, nejustificată.
Simptomele sunt diferite, în funcţie de temperamentul fiecăreia, de situaţie, de angoasele specifice… Atât de multe lacrimi care ne dau doar cearcăne şi nici un fel de satisfacţii… Urmează mutatul înapoi la tine sau la mama, împărţitul lucrurilor, întocmirea listelor de reproşuri, durerea amintirilor frumoase etc.
Cum ar trebui evitat tot acest „dezastru”? În nici un caz prin compromisul de a rămâne împreună „orice ar fi”, dacă demnitatea voastră a fost deja nimicită şi dacă firul iubirii s-a îngustat într-atât încât îl cârpiţi zilnic.
Eu cred foarte mult în tactica americană, care probabil e şi a multora dintre femeile cu personalitate, cititoare de Elle. Teoria lor spune că nici un bărbat nu e de neînlocuit. Suferinţa o tratezi prin muncă dublă şi o grămadă de alte preocupări şi pasiuni care apar din senin. Faci precis o vizită la coafor, ca să-ţi schimbi părul şi… moralul! Seară de seară, nu stai acasă să priveşti pozele cu voi doi în vacanţă, ci ieşi cu prietenele în cele mai zgomotoase locuri, exact locurile în care nu călcai până atunci. Îţi faci curaj şi intri în vorbă cu tipul care s-a uitat la tine mai devreme. Dacă e cu cineva, măcar mai ai un amic, mai cunoşti şi pe alţii din gaşca lui. Dacă ai rămas tu în casă şi el s-a mutat, tot e bine să schimbi decorul: mută mobila. Cel mai bine e s-o faci chiar tu, pentru că şi efortul fizic elimină suferinţa, zic specialiştii. Sau poţi începe să alergi zilnic, să-ţi scoţi din program cam tot ce avea legătură cu el şi să ai curajul să-ţi faci o agendă nouă de program. Ideea că dacă el te-a părăsit pentru alta înseamnă că tu eşti „defectă” e total greşită – repetă-ţi zilnic că eşti o femeie minunată, care are o mulţime de calităţi şi un singur defect: s-a înşelat în privinţa lui!
Chiar dacă teoria pare simplistă, vă asigur că dă rezultate excepţionale. Cele mai multe femei care au aplicat terapia sunt acum deja angajate în altă relaţie fericită. Cel puţin aşa spun cercetătorii americani.
Cele mai stupide „apucături” după o despărţire sunt demonstraţiile de iubire până la moarte şi răzbunările. În prima situaţie, nimeni nu-ţi va ridica statuie – şi în nici un caz el. În a doua, vă pierdeţi timpul total aiurea şi, ca să vă tai cheful, vă reamintesc proverbul „răzbunarea e arma prostului”.
Un lucru e sigur. Despărţirea e mult mai greu de suportat pentru o femeie. Aţi observat că nici n-am îndrăznit să abordez problema cuplurilor care au şi copii. Acolo, nici teoria americană şi nici de altă naţionalitate nu e valabilă. „Jocul” acela e mult mai dur. N-am pronunţat nici cuvântul „divorţ”, pentru că deja este un alt subiect complex. N-am analizat nici fenomenul trist al femeii de 45-50 de ani care se desparte de soţ pentru că el a plecat cu o tânără de 22 de ani…
Şi nici nu vreau să mai analizăm şi să comentăm despărţirea. E suficient de neplăcută atunci când o trăieşti, când sertarele sufletului tău sunt golite dintr-odată şi te plimbi prin camera goală a sentimentelor tale uitându-te cu ciudă la nişte amintiri agăţate parşiv pe pereţi… Curăţenie generală – asta e singura şansă de a aspira la o nouă viaţă în doi, dusă cât mai departe.
Statornicia sentimentelor are totuşi avantajul că le cimentează şi le sporeşte valoarea…
Mihaela Radulescu
http://22foryou.co/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu