Rabindranath Tagore

Gradinarul 

Poete, se-apropie seara; îţi încărunţeşte părul
Auzi în visările tale singuratice chemarea de dincolo?
E seară – spunse poetul – şi-ascult, cineva poate strigă din sat,
Cu toată ora târzie
Veghez dacă două inimi tinere, rătăcite, se găsesc şi dacă
Ochii lor lacomi cerşesc muzica menită să le curme tăcerea
Şi să vorbească pentru ei.
Cine le va ţese cântece de iubire, dacă eu stau pe ţărmul vieţii
Şi contemplu moartea şi viaţa de dincolo?
Cea dintâi stea a serii se stinge
Flacăra unui rug funerar moare domol lângă râul tăcut.
Şacalii urlă în cor în curtea casei pustii, în lumina istovită a lunii.
Dacă vreun călător, părăsindu-şi căminul, vine aici să vegheze
Noaptea şi cu fruntea plecată să asculte murmurul întunericului
Cine va fi acolo să-i şoptească tainele vieţii, dacă eu, închizându-mi
Uşile, aş încerca să mă lepăd de datoriile de muritor?
Nu-mi pasă că-mi încărunţeşte părul.
Sunt pururi la fel de tânăr, sau la fel de bătrân,
Asemeni celui mai tânăr, sau mai bătrân din satul acesta.
Unii au surâsul dulce şi simplu, iar alţii, un licăr viclean în privire.
Unii au lacrimi ce ţăşnesc la lumina zilei, iar alţii – lacrimi ascunse în intuneric.
Toţi au nevoie de mine şi eu nu am timp să cuget la viaţa de dincolo.
Am vârsta tuturor, ce-mi pasă dacă îmi încărunţeşte părul

Cand ea trecu pe langa mine...

cand ea trecu pe langa mine cu pasi repezi

m-atise cu poala rochiei, usoara

din nestiuta insula a unei inimi

razbi un suflu cald de primavara

o falfaire si-atingere de-aripa

ma netezi si disparu-ntr-o clipa

ca o petala frageda de floare

ce-o rupe si-o involbura o boare.

cazu pe inima-mi ca un suspin

al soldului in fosnet lin

si ca o soapta moale

a inimii sale.

Nu pastra pentru tine ...

nu pastra pentru tine, prietene, taina inimii tale,

spune-mi-o mie, doar mie, in taina

tu, ce zambesti cu-atata gingasie

sopteste-mi cat mai lin : inima mea te va auzi

nu urechea.

adanca-i noaptea, casa tacuta

cuiburile pasarilor invaluite in somn

deschide-ti printre lacrimi furise

printre zambete nesigure

printr-o dulce-mbujorare a durerii

deschide-ti taina inimii tale ...

Inima mea, pasare ...

inima mea, pasare din salbaticie

si-a gasit cerul in ochii tai.

ochii tai sunt leaganul zorilor

ochii tai sunt imparatia stelelor.

cantecele mele se pierd in adancul ochilor tai

lasa-ma sa ma inalt in aceste doua ceruri

in uriasa lor singuratate.

lasa-ma doar norii sa le spintec

sa le-mprastii vasliri de aripi

in stralucirea lor plina de soare.

Daca doresti aceasta, fie !

daca doresti aceasta, fie

mi-oi intrerupe cantecul.

daca iti face inima sa bata

mi-oi ascunde ochii de fata ta.

daca deodata-n umblet te impiedic

pasi-voi mai alaturi, pe-alta cale.

daca te stanjenesc la impletirea florilor

voi da ocol gradinii tale.

daca-ti fac apa jucausa si salbatica

n-o sa-mi mai apropii barca de malul tau.

Cititorule, cine esti tu ...

cititorule, cine esti tu oare

care-mi citesti poemele acestea

si dupa o suta de ani?

nu-ti pot trimite nici o singura floare

din belsugul acestei primaveri

nici un singur licar de aur

din norii de-acolo, impurpurati de lumini ...

deschide-ti larg usile si priveste afara !

din propria ta gradina in floare

culege-ti doar miresmate aduceri aminte

de flori pieritoare

cu o suta de ani mai’nainte.

si-n bucuria inimii tale sa simti

bucuria vie care-ntr-o primavara

cu zori diafani

a cantat si vocea ei vesela

si-a rostogolit-o si peste o suta de ani.

Copilul ce-i impodobit

copilul ce-i impodobit

in scumpe haine princiare

si poarta lanturi de giuvaericale

pe dupa gat

isi pierde placerea jocului ;

vesmintele-l stanjenesc la fiecare pas.

de teama ca se zgarie

sau isi pastreaza mainile in colb

deoparte sta de lume

de spaima nici nu se clinteste.

- Mama oare-i prieste

aceasta inchisoare de scumpeturi

daca-l indeparteaza de tarana sanatoasa

daca e jefuit de dreptul de-a patrunde

in marele bazar al vietii-obisnuite, omenesti ?

O, nebunule, care incerci

o, nebunule, care incerci

pe tine insuti sa te cari

pe proprii tai umeri

o, cersetorule care vii sa cersesti

la propria ta usa !

lasa-ti povara-n mainile aceluia

care poate sa ti-o care toata

si nu privi cu jind in urma niciodata!

dorinta ta lumina lampii-o stinge

de cum rasuflul i-l atinge

ce pacatos !

sa nu primesti nici daruri, nici odoare

din palmele-i murdare.

primeste doar ce-ti daruie

cel ce-n iubire sacra staruie.

Singur mergeam pe drumul meu

singur mergeam pe drumul meu

la locul nostru de-ntalnire.

dar cine-i acesta care ma urmareste

pas cu pas in mutenia beznelor ?

ma trag din drum alaturi

sa ma feresc de umbra lui

dar el nu-mi scapa urma pasilor.

starneste, mandru, pulberea in mers

si-ngana cu glas tare

orice cuvant care-l rostesc.

el este eul, eu insumi

si, Doamne, de rusine nici ca stie.

dar eu rosesc sa vin la usa ta

cu umbra-i in tovarasie .

 

Acolo, unde cugetul ...

acolo, unde cugetul nu se-nspaimanta

si unde fruntea se inalta in tarie ;

acolo, unde liber esti de a cunoaste

acolo, unde lumea n-a fost parcelata

intre ingusti pereti domestici

acolo, unde cuvintele au izvorat

din adancimea adevarului adevarat

acolo, unde truda fara oboseala

intinde brate spre desavarsire

acolo, unde limpedele rau al ratiunii

nu-si pierde firul prin desertul singuratic

al obiceiurilor moarte

acolo, unde spiritul calauzit de tine

se-avanta-n largul meu largindu-se

prin fapta si gandire

in acest rai al Libertatii, Tata,

fa-mi patria sa se trezeasca !

Jucarii

copile, cat de fericit esti tu, cand pe tarana

o dimineata-ntreaga mi te joci c-o franta

ramura in mana.

zambesc privind la jocul tau cu mica, franta

ramura in mana.

sunr prins de treburile mele

si ore-ntregi socot la cifre grele.

poate ca-mi vei zvarli cate-o privire

si-un gand citit pe fata :

« ce joc neghiob sa-ti prapadesti cu el o dimineata »

copile,-am dat uitarii arta de a ma pierde-n gol

cu bete si cu turte de namol.

eu caut scumpe jucarii topind

un bulgar de-aur si argint.

cu orice-ti cade-n maini, pe-ne-alesele

iti fauresti atatea jocuri vesele.

imi irosesc si timpul si puterea

cu lucuri ce nicicand n-am sa le-ating.

in subreda mea luntre ma tot zbat pe loc

ravnind sa trec Marea Dorintei

mereu uitand ca joc si eu un joc.

Fii gata, inima mea

fii gata, inima mea

si-avanta-te-nainte

lasa-i sa intarzie pe cei ce vor

numele tau a fost strigat

in cerul diminetii.

bobocului de noapte-i este dor de roua

dar floarea inflorita striga

dupa libertatea luminii.

sparge-ti invelisul, inima mea

si-avanta-te-nainte!

Nu-ti este tie harazit

nu-ti este tie harazit

sa faci bobocul verde sa-nfloreasca.

oricat l-ao scutura si l-ai lovi

nu-i in puterile tale

sa-l faci sa dea petale.

atingerea-ti murdara-l pangari.

ii smulgi petalele, si i le spulberi

farame le strivesti in pulberi.

ah ! nu-ti este tie harazit

sa faci bobocul verde sa-nfloreasca

cel care poate sa-l deschida

o face-atat de simplu !

i-arunca o privire pe sub gene

si mustul vietii se porneste-n vene.

la suflul asta floarea-si scoate

aripile la vant, vaslind din toate.

culori s-aprind ca dorul inimii curate

si o mireasa isi destaina

dulcea-i taina.

cel care poate sa-l deschida

o face atat de simplu.

Sufletul Priveliştilor

Tu eşti felurită la nesfârşit în exuberanţa universului,
Doamnă cu multiple măreţii!

Calea ta este semănată cu lumini,
atingerea ta face să nască flori,
trena rochiei tale mătură un dans de stele
şi muzica ta cu note diverse îşi află ecoul printre
nenumărate lumi.
Dar unică în misterul de necunoscut al sufletului,
o, Doamnă a tăcerii şi singurătăţii,
iată, te-ai preschimbat în corolă de lotus pe tulpina
Iubirii...

*****

Alerg ca un mosc în umbra pădurii înnebunit de propria lui mireasmă
Noaptea e noaptea miezului de mai, briza e briza sudului.
Îmi pierd drumul şi rătăcesc, caut ceea ce nu găsesc şi găsesc ceea ce nu caut.

Din inima mea se iveşte şi dansează imaginea propriului meu dor...
Vedenia sclipitoare dispare.
Încerc stăruitor s-o cuprind, dar ea se fereşte de mine şi mă rătăceşte din drum.
Caut ceea ce nu pot găsi şi găsesc ceea ce nu caut.

Tu m-ai făcut nesfârşită

Tu m-ai făcut nesfârşită
aşa a fost plăcut înaintea Ta:
o gingaşă cupă ce-o deşerţi
şi o-ndestulezi mereu cu proaspătă viaţă,
un flaut de trestie ce sună pe dealuri şi prin văi
melodii veşnic noi suflând peste ele.
La nemuritoarea-ţi atingere,
inima-mi îmbătată
inundă şi-n valuri de nespus se revarsă.
Pentru darurile-Ţi nesfârşite,
ca să le pot primi,
am doar mâinile acestea strâmte.
Şi timpurile trec
şi tu-mi dăruieşti
şi mereu rămâne loc pentru a umple.

VI

Pasărea domesticită sta în colivia ei - iar pasărea liberă în pădure.
Întâmplarea le întâlni când vremea apropierii lor se născu.
Pasărea sălbatică strigă: "O! Draga mea prietenă - hai să zburăm prin largul pădurii".
Pasărea din colivie şoptea: "Vin-o aici, aici amândouă trăi-vom în astă colivie".
"Oare între zăbrele - putea-voi să-mi întind larg, larg, aripile mele?" - spunea pasărea liberă.
"Vai! - n-aş şti în ce loc să-mi fac cuib sub întinsul acestei bolte înstelate" - spunea pasărea întemniţată.

Draga mea - vino să cântăm - cântarea pădurilor.
Apropie-te de mine şi te voi învăţa vorbirea celor ştiutori.
Pasărea pădurilor răspunde: "Nu - niciodată cântecele nu se pot învăţa".
Pasărea din colivie spune: "Vai! deloc nu cunosc încă al pădurii cânt".

Sunt dornice de atâta dragoste - dar niciodată în zborul lor nu-şi vor putea atinge aripile.
Printre zăbrele se privesc şi dorinţa de a se pătrunde le e zadarnică.
Îşi flutură aripile şi neîncetat îşi cântă: "Vino lângă mine, dragostea mea!".

Cea cu aripile libere strigă: "Nu - nu pot - mi-e teamă de porţile zăvorâte ale coliviei tale".
Cea întemniţată rostea: "Vai! cât de vlăguite şi pline de moarte-mi sunt aripile!".

Dragostea mea, inima mea e văpaie zi şi noapte cu gândul la întâlnirile cu tine, la întâlnirea ta – ca la întâlnirea morţii nimicitoare. Aş vrea să fiu distrus de tine ca de o furtună. Ia-mi tot ce am, omoară-mi somnul, năruie-mi visele, răpeşte-mă chiar lumii. Fie ca, prin această pustiire şi adevărată despuiere a mea, să întrupăm frumuseţea într-o singură fiinţă...

Vai, dorinţa-mi e zadarnică! Unde oare găsesc speranţa împreunării adevărate, de nu în Tine, Doamne?

El îmi şopti: "Dragostea mea, înalţă-ţi ochii"
L-am mustrat, spunându-i: "Pleacă" – şi el nu s-a mişcat.
Cu mâinile mele prinse în ale lui – aşa a stat înaintea-mi.
I-am spus: "Părăseşte-mă" – dar el n-a plecat.
Şi-a apropiat chipul de urechea mea. L-am privit şi i-am spus:
"Ce ruşine" – şi el nu s-a mişcat din loc.
Buzele lui atinseră obrajii mei. Am tremurat şi i-am spus:
"Prea mult îndrăzneşti" – dar el n-a roşit.
Înfipse o floare în părul meu. I-am spus:
"Degeaba" – dar el nu s-a neliniştit.
Îmi luă florile ce-mi încercuiau gâtul şi dispăru.
Plâng şi întreb încă şi azi în inima mea:
"De ce nu vine iar?"

Te iubesc, dragul meu. Iartă-mi astă iubire. Ca o pasăre ce şi-a pierdut cărarea m-ai prins în umbra aripilor tale, că vălul sufletului meu săgetat de puterea ta căzu. Acoperă-l cu mila ta, dragul meu drag, şi iartă-mi astă iubire.

Şi dacă nu mă poţi iubi, dragul meu, iartă-mi astă durere. Nu-mi zvârli priviri răutăcioase din depărtarea zărilor. Mă voi strecura în colţul meu şi înmărmurită voi rămâne în puterea îngândurată a nopţii. Cu amândouă mâinile acoperi-voi ruşinea ochilor mei. Întoarce-ţi faţa de la mine, dragul meu drag, şi iartă-mi astă durere.

Şi dacă mă iubeşti, dragul meu, iartă-mi astă bucurie. Când sufletul meu e scăldat de valurile fericirii, nu râde de rătăcirea mea învolburată de primejdii. Când înălţată pe soclul puterii te conduc cu tirania dragostei mele, şi când, ca o zeiţă, îmi închin ţie darurile mele, primeşte-mi mândria, dragul meu, şi iartă-mi fericirea.

Privirea-ţi întrebătoare e plină de-ntuneric. Ar vrea să cunoască gândul ce mă frământă – ca şi luna, adâncul apelor. Am desfăşurat înaintea ochilor tăi, de la o zi la alta, toată viaţa mea. Nimic n-am ascuns şi nimic n-am reţinut privirilor tale, şi iată de ce tu nu mă cunoşti.

De viaţa-mi ar fi o gemă, aş frânge-o în mii de bucăţi şi, strângându-le într-un şirag, le-aş atârna gâtului tău. De n-ar fi decât o floare gingaşă şi plină de viaţă, aş smulge-o de pe tulpina ei s-o anin părului tău. Dar ea, ea nu-i decât inimă, draga mea. Cunoaşte careva marginile ei? Marginile ei necunoscute sunt şi ţie, şi totuşi stăpâna acestei împărăţii eşti! De n-ar fi decât o clipă de plăcere, ai vedea-o înflorind într-un surâs de fericire şi pe dată ai înţelege-o. Şi dacă n-ar fi decât chin, s-ar topi în mii de lacrimi cristaline, reflectând fără de şoaptă taina ei. Dar ea... e dragoste, iubita mea! Plăcerea şi chinul ei sunt neţărmurite. Dorinţele şi fericirile sunt veşnice. Şi aşa de aproape e de tine – ca însăşi viaţa ta. Dar niciodată n-o vei cunoaşte în toată a ei putere.

Toată dimineaţa am încercat să-mpletesc o cunună, dar florile-mi lunecau dintre degete. Erai aşezat departe de mine şi mă priveai pe furiş. Întreabă ăst ochi întunecat de răutate – a cui e vina?

Încerc să cânt un cântec – zadarnică încercare. Un zâmbet pierdut tremură pe buzele tale. Întreabă-l de ce – nereuşita mea? Lasă-ţi buzele surâzătoare să-ţi spună cum glasul meu s-a întunecat în tăcere ca o albină nebună de beţie în sânul unui lotus.

E seară. E timpul ca florile să-şi închidă petalele. Lasă-mă să mă aşez lângă tine şi porunceşte buzelor mele să îndeplinească astă slujbă a nopţii, la lumina stelelor îngândurate!

I

Poete, se-apropie seara; îţi încărunţeşte părul
Auzi în visările tale singuratice chemarea de dincolo?
E seară – spunse poetul – şi-ascult, cineva poate strigă din sat,
Cu toată ora târzie
Veghez dacă două inimi tinere, rătăcite, se găsesc şi dacă
Ochii lor lacomi cerşesc muzica menită să le curme tăcerea
Şi să vorbească pentru ei.
Cine le va ţese cântece de iubire, dacă eu stau pe ţărmul vieţii
Şi contemplu moartea şi viaţa de dincolo?
Cea dintâi stea a serii se stinge
Flacăra unui rug funerar moare domol lângă râul tăcut.
Şacalii urlă în cor în curtea casei pustii, în lumina istovită a lunii.
Dacă vreun călător, părăsindu-şi căminul, vine aici să vegheze
Noaptea şi cu fruntea plecată să asculte murmurul întunericului
Cine va fi acolo să-i şoptească tainele vieţii, dacă eu, închizându-mi
Uşile, aş încerca să mă lepăd de datoriile de muritor?
Nu-mi pasă că-mi încărunţeşte părul.
Sunt pururi la fel de tânăr, sau la fel de bătrân,
Asemeni celui mai tânăr sau mai bătrân din satul acesta.
Unii au surâsul dulce şi simplu, iar alţii, un licăr viclean în privire.
Unii au lacrimi ce ţâşnesc la lumina zilei, iar alţii – lacrimi ascunse în întuneric.
Toţi au nevoie de mine şi eu nu am timp să cuget la viaţa de dincolo.
Am vârsta tuturor, ce-mi pasă dacă îmi încărunţeşte părul!

Îi încercui braţele nesăţios şi o strâng la pieptul meu. Caut să cuprind sub puterea braţelor mele frumuseţea ei, să desprind zâmbetul ei senin sub greutatea sărutului meu şi să beau pătimaş adâncul privirii ei. Vai! Dar cum oare aş putea? Cine-i acela care poate distruge albastrul cerului?

Încerc să-i strâng în braţe frumuseţea. Îmi scapă. Doar trupul ei rămâne stăpân mâinilor mele. Dezamăgit şi învins de oboseală, purced din nou pe drumul părăsit.

Cum oare ar putea atinge trupul floarea pe care sufletul doar poate s-o atingă?

II

Dacă din dorinţa de a face ceva, vrei să umpli ulciorul tău, vino – vino la lacul meu.
Apa va cuprinde cu putere picioarele tale şi-ţi va susura taina ei.
Umbra ploii ce vine, se-ntinde peste dune, nori negri întunecoşi se odihnesc pe coroana albastră a arborilor, întocmai ca smocul de păr, pe sprâncenele tale.
Cunosc prea bine mersul paşilor tăi.
Sunetul lor face să zvâcnească neîncetat inima mea.

De trebuie să umpli ulciorul tău, vino – vino la lacul meu.
Dacă trântită în voie – vrei să laşi să lunece pe-ntinsul apei ulciorul tau – vino, vino la lacul meu.
Iarba câmpiei e înverzită şi în depărtare florile sălbatice se ridică cu miile.
Gândurile tale – vor părăsi adăpostul ochilor tăi – ca şi păsările cuibul lor.
Vălul tău se va nărui la picioarele fiinţei tale.
De n-ai nimic de făcut – vino – vino la lacul meu.

Dacă cu ochii plini de somn – vrei să te cufunzi în apă limpede, vino – vino la lacul meu.
Lasă-ţi pe mal mantia ta albastră, căci o apă mai albastră te va învălui.
Valurile s-or înmuia să-ţi mângâie gâtul tău catifelat şi să-ţi şoptească mii de taine.
De vrei să te cufunzi în el, vino – vino la lacul meu.

Dacă nebună, alergi spre viaţa morţii – vino – vino la lacul meu.
E rece şi nemăsurat de adânc.
E negru ca un somn despuiat de puterea viselor;
Acolo, în adâncimea lui, nopţile şi zilele sunt la fel şi cântecele toate sunt potolite.
De vrei să te cufunzi în moarte – vino – vino la lacul meu.

Dacă există în lume o forţă, care poate să depăşească frica pe deplin, să nimicească orice pericol, să rămână nepăsătoare la orice pagubă până şi faţă de moarte, această forţă este iubirea.

Da, da, te ştiu eu

Ceea ce-mi dărui cu mâinile-ţi primesc
Nimic mai mult, iubito, nu-ţi cerşesc!
Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,
Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

Dacă-mi vei da o floare rătăcită, una,
În inimă o voi păstra pe totdeauna!
Dar dacă spini cu ea ţi-oi da?
Voi sângera şi voi răbda!
Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,
Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

O dată, doar o dată ochii iubitori
Să-i nalţi în ochii mei, să mă-nfiori,
Şi viaţa mi s-ar face dulce foarte
Şi dincolo de moarte!
Dar dacă ghimpi vor creşte din priviri prelungi?
Îi voi susţine, pieptul să-mi străpungi!
Da, da, te ştiu eu cerşetor umil ce-mi eşti,
Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

Viaţa vieţii mele, mereu mă voi sili să-mi păstrez trupul curat, ştiind că pe fiecare mădular odihneşte atingerea Ta de viaţă dătătoare.
Mereu mă voi sili să păzesc de toată înşelăciunea cugetul meu, ştiind că Tu eşti Adevărul care deşteaptă lumina minţii în sufletul meu.
Mereu mă voi sili să frâng răutatea inimii mele şi să ţin în floare iubirea mea, ştiind că ai lăcaşul Tău în cel mai ascuns altar al inimii mele.
Iar truda mea va fi să Te descopăr prin faptele mele, ştiind că puterea Ta îmi dă tărie să lucrez.