Viata fara dragoste este ca pomul fara apa. Mai intai pare ca nu i se
intampla nimic rau unui pom neudat. Apoi, frunzele incep sa i se ofileasca, sa
se albeasca, sa imbatraneasca. Chiar o biata ramura imbatraneste fara apa. Asa
si copilul, si adultul, si batranul. Ofilirea in plan uman urmeaza cai ceva mai
subtile decat aceea a copacului.
Natura imbratraneste si se pierde pe sine in mod limpede, in etape clare.
Omul insa se ofileste subtil, fara ca el insusi sa-si inteleaga ofilirea. El nu
moare fara dragoste, dar nici nu traieste. Nu dispare in neant si nu se
imprastie ca si cenunsa, printre vanturi, dar nici nu da rod. Dragostea este o
apa buna pentru suflet si, pentru ca sufletul nu apare ca luna pe cer, nici nu
se vede in varful dealului, ca orizontul, ne vine greu sa observam etapele
ofilirii sau pe acelea ale infloririi.
Omul se ofileste prin neintelegerea vietii sale si infloreste prin trairea
si intelegerea ei. Un om fara de flori bantuie pe strazi laturalnice, in
speranta ca merge pe arterele principale. Ceea ce te tine in viata atunci cand
sufletul tau este ca o roca inghetata este mult mai mult speranta in dragoste
decat dragostea insasi. Speranta singura izbuteste, inca, sa tina loc de izvor
pentru sufletul uman aflat in paragina, speranta te ajuta sa crezi ca maine nu
te va mai durea spatele, capul, ca viata, familia, iluzia si orice altceva se
clatina pe langa tine, au sanse sa se reconstruiasca.
Puterea lumii (dar nu si puterea sufletului!) se piteste in speranta, mai
mult decat in dragoste. Speranta te duce cu mintea in viitor, pe cand dragostea
te solicita acum. Ea te vrea acum, aici, cat mai repede si mai aproape. Setea
de dragoste este fierbinte, pe cand speranta in dragoste amana momentul
manifestarii, al alergarii, al tinerii de mana, al bucuriei. Pare mai usor sa
speri ca te vei bucura, decat sa te bucuri si mai simplu sa speri ca va fi buna
dragostea, decat sa-i gusti esenta. De dragoste ne este frica tocmai pentru ca
ne cheama acum si pentru ca in prezentul ei pare a se piti mereu un pericol. O
iluzie. Un labirint.
Omul se teme de pierderea propriei vieti prin iubire, fara a sti ca prin
ea, numai prin ea viata izbandeste. Puterea iubirii ne face sa ne uitam spre ea
cu ochii inspaimantati, ca la o cometa venita sa zdrobeasca viata pe pamant. Am
ajuns sa iubim masinile si casele mai mult decat un om, sa ni se para ca iubim
mintea sau desuurile, picioarele sau sanii unei iubite, si aceasta pentru ca ne
sperie sa recunoastem ca iubirea nu are nici un criteriu de identificare a
celui iubit.
Nu iubesti pentru ca cineva este mic sau mare, batran sau tanar, frumos sau
bogat. Iubesti, pur si simplu. N-are a face asta cu nimic din afara, cu nici un
acaret, cu nici o imagine, cu nici un fundament. Faptul ca iubim fara fundament
sperie atat de tare incat omul fuge. Omul are nevoie de apa, ii este sete, se
ofileste fara dragoste, dar el cauta ceva logic aici. Ceva concret, palpabil.
Un cont in banca, o explicatie cat de mica. Daca nu gaseste nici una, isi pune
picioarele in functiune si o ia la sanatoasa. Pentru el este de neanteles
iubirea fara logica.
In cautarea unei explicatii, te ofilesti, fiindca viata insasi n-are nici o
explicatie, cel putin nici una cunoscuta. Este pur si simplu. Sau Viata poate
are o explicatie, dar nu una pe care s-o asezam intre granitele logicii si ale
ratiunii. Asa cum logica iubirii nu poate fi surprinsa si transformata intr-o
metoda, nici logica existentei nu se lasa la cheremul interpretarii rationale.
Tocmai iubirea si tocmai Viata se sustrag logicii, pentru ca ele nu sunt un fel
de flori de plastic create de mana omului. Ele sunt ca florile naturale: pur si
simplu infloresc. Viata si dragostea sunt, si atunci cand sunt ar fi frumos sa
fim... in pas cu ele, sa nu ratam acest dans al vietii, acest dans al iubirii
pentru nici un alt scop.
Editorial de Maria Timuc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu