Credeţi că în această lume fiecare din noi are, într-adevăr, o
singură jumătate, pe care trebuie s-o găsească?
Eu cred că „jumătatea unică" nu e
decât un mit frumos. Acest mit a fost descris de Platon în Banchetul. Acolo se
discută despre dragoste, şi unul dintre convivi povesteşte legenda despre
androgin: oamenii ar fi fost cândva alcătuiţi din două principii, masculin şi
feminin, şi după aceea Divinitatea i-a scindat, şi acum jumătăţile se caută una
pe alta. Aceasta este însă doar o legendă. E greşit să credem că pe lume nu
există decât un om care ţi-e menit, fiindcă pe lume sunt prea mulţi oameni.
Dacă lucrurile ar sta aşa, mai nimeni nu şi-ar găsi jumătatea.
O astfel de concepţie este greşită şi deoarece, dacă omul va gândi în felul
acesta, la primul eşec din viaţa conjugală poate hotărî că a făcut o greşeală:
„Nu este jumătatea mea cea adevărată" şi că trebuie să mai caute.
Eu cred că, într-adevăr, „căsătoriile se încheie în ceruri" - în sensul că
omul care înţelege că viaţa lui este în mâinile lui Dumnezeu înţelege şi că
pentru el căsătoria nu e un lucru întâmplător, că dacă oamenii au întemeiat o
familie cu toată seriozitatea, înseamnă că Domnul i-a unit. Asta nu înseamnă
însă deloc că o asemenea căsnicie va fî fericită neapărat, fără să depunem eforturi.
Există, probabil, situaţii când doi oameni, întâlnindu-se, simt într-adevăr că
sunt făcuţi unul pentru celălalt, că se completează reciproc, că într-adevăr
reprezintă împreună un tot, şi pe măsură ce trece timpul sentimentul acesta
creşte şi se întăreşte. Eu cred însă că aşa ceva se întâmplă foarte rar. Mai
des lucrurile stau altfel: când oamenii se întâlnesc, îşi atribuie unul
celuilalt calităţile pe care ar dori să le vadă la un potenţial tovarăş de
viaţă, şi celălalt li se pare o asemenea „jumătate".
Dacă stăm să ne gândim, ce este „jumătatea"? Sufletul meu însetează de
întâlnirea cu un om înzestrat cu anumite calităţi - de pildă, mângâierea,
tandreţea, grija, devotamentul, atenţia, înţelegerea -, fiindcă acestea îmi
lipsesc; întâl-nindu-mă cu un om, eu, fără să-l cunosc, bineînţeles că sper să
văd în el aceste calităţi şi cred că tocmai el este „jumătatea'|j mea. După
aceea se dovedeşte că lucrurile stau cu totul altfe.. şi că tocmai acele
calităţi la care mă aşteptam îi lipsesc, înl schimb au apărut la el tocmai cele
pe care nu aş vrea deloc să| le văd. Aşadar, nu este „jumătatea" mea, s-a
comis o eroare ? De fapt, cuvântul „jumătate" are o justificare, dar alta.
Oamenii care se iubesc nu sunt de la început „jumătăţi", ci devin „jumătăţi"
în procesul vieţii, fiindcă de fapt dragostea nu înseamnă doar sentimente,
emoţii, ci şi un mare efort reciproc. Problema nu este că undeva există o
singură „jumătate" şi ca să fiu fericit trebuie s-o găsesc, orice altă
variantă însemnând pentru mine nefericire, ci că în principiu oricine poate
deveni „jumătatea" mea şi totul depinde de efortul pe care îl voi depune
pentru a cultiva dragostea. Este foarte important ca atunci când căsătoria se
încheie să iau hotărârea fermă că, oricum ar decurge în viitor relaţia noastră,
trebuie să-mi petrec toată viaţa cu omul respectiv şi că nu numai în această
viaţă, ci şi în veşnicie trebuie să răspund pentru omul respectiv înaintea lui
Dumnezeu, Care ne-a însoţit.
Imi place un moment dintr-un roman al lui Soljeniţân. Acolo, din context se
vede că soţul eroinei nu este deloc vrednic de ea şi că ea nutreşte multă
amărăciune din cauza conflictului dintre ei, dar niciodată nu i-a trecut prin
cap să regrete că s-a măritat cu el, fiindcă era credincioasă şi ştia că
trebuie să primească orice s-ar întâmpla ca de la Dumnezeu. Nu trebuie să
regretăm că s-a întâmplat aşa şi nu altfel; trebuie să ne construim viaţa
pornind de la premisele existente.
Am întâlnit o mulţime de familii în care la început a fost dragoste aprinsă,
romantică, dar după aceea totul s-a năruit. La început îi invidiau toţi văzând
cum se privesc în ochi, cum discută - dar după un an, doi, divorţau. Şi se
vedea că relaţia lor s-a prefăcut într-un iad. Totodată, am întâlnit destule
familii în care, dimpotrivă, la început nu existau cine ştie ce sentimente
înflăcărate - pur şi simplu vremea trecea, femeia nu mai era tânără, a întâlnit
un bărbat, nu mai vrea să rămână singură, vrea familie, copii, normal, nu? -,
dar în care cu timpul s-a înfiripat o relaţie minunată. Dragostea a intrat deja
în procesul vieţii lor, deşi nu a mers mereu totul ca pe roate. Şi asemenea
situaţii sunt câte vreţi.
Spunem că familia este o mică Biserică... Dar am greşi comparând-o tu Biserica
mare? Iată, mă uit la parohia noastră şi la alte parohii, la oamenii care
alcătuiesc comunitatea bisericească: într-adevăr, este vorba de o familie.
Biserica este o mare familie. Şi observ că Domnul adună în comunitatea noastră
oameni absolut diferiţi, care aparent n-au nici un fel de parametri în comun:
nici cultura, nici caracterul, nici profesia. Unul e profesor, alta e
vânzătoare, altul e şofer, şi aşa mai departe: oameni cu moduri de gândire
diferite şi din medii diferite, însă trăiesc o viaţă comună - ne adunăm la
trapeză după slujbă, mergem undeva împreună şi aşa mai departe. Şi reflectez
cât de interesantă e rânduiala Domnului, fiindcă aceşti oameni, dacă n-ar fi
fost în Biserică, nu s-ar fi intersectat niciodată, fiecare ar fi rămas în
lumea lui - dar când au venit la Hristos, în Biserică, Duhul Sfânt i-a călăuzit
în aşa fel, încât nu se plictisesc împreună, se completează, se îmbogăţesc
reciproc, şi te gândeşti că Domnul adună în Biserică oameni care nu s-ar fi
întâlnit niciodată altfel. La fel se întâmplă şi în familie: dacă Domnul îi
uneşte pe oameni, această unire poate contrazice concepţiile respectivilor
despre felul cum ar trebui să fie tovarăşul lor de viaţă, dar amândoi sunt la
locul lor.
Ca atare, trăieşte cu omul de care ai avut parte, iubeşte-l şi străduieşte-te
să faci în aşa fel încât el să devină „jumătatea" ta, străduieşte-te să
găseşti în el acea profunzime care te va face să îl iubeşti. Bineînţeles, nu e
deloc uşor. De aceea, nu trebuie să ne pripim cu căsătoria. După ce am făcut
cu-noştinţă cu cineva, trebuie să-l cunoaştem mai bine. Totuşi, dacă a fost
deja încheiată căsătoria, trebuie să credem cu fermitate: „Aceasta este
jumătatea mea, eu trebuie să devin jumătatea lui (ei)." Am văzut foarte
mulţi oameni care erau nefericiţi în căsnicie, deşi aceasta a început printr-o
dragoste foarte înflăcărată şi plină de romantism. Pe de altă parte, datoria
slujirii mele face să comunic cu oameni între care au fost şi crize, care au
vrut câteodată să se despartă - adică la început lucrurile n-au stat grozav,
aşa cum ne imaginăm noi despre o familie ideală, dar în cele din urmă au ajuns
la armonie. în acest sens se poate vorbi de „jumătăţi".
Igor Gagarin,
Protoiereu
http://www.crestinortodox.ro/
.jpg)
