DACĂ…

Fericirea ta e un zâmbet, a ei e o floare, a lui o strângere de mână, a mea un cuvânt şi tot aşa. Emoţia e aceeaşi, veşmântul e diferit.

Oamenii se schimbă, clipă de clipă.  Așteptările de la ceilalți sunt cele ce ne istovesc liniștea.

Bine ar fi să înţelegem că sunt oameni care nu vor să ofere. Nici gând, nici cuvânt, nici emoţie. Ești liber, doar că nu îți dai voie. Încă te mai gândești că e un șiret desfăcut și dorești să-l legi. Și rămâi în lanț, în bucla proprie. Dar sunt pantofi care nu au nevoie de șiret. Sau poate că e o perioadă când mergi desculț. Renunță la tot ce a fost și fii atent la ce va fi. Te ghemuiești pe covor în fața  sau la ușa celuilalt. Unde au curs lacrimi, a început viața. Nu e târziu în tine. Iubirea adevărată nu poate fi controlată. Iubești și atât. Din greșeli se învață, nu din teorii. Insistăm când e negru sau gri până se face alb. Pe interior sau pe exterior. Ne privim și înțelegem ce avem nevoie fără cuvinte.

Te arunci în focul sacru al vieții, te ridici peste fumul tăciunilor arși în lecțiile tale. Cum ai reușit să treci peste ziua de astăzi vei trece și peste ziua de mâine. Redescoperă valorile. Găsește sensul vieții, restul sunt detalii. Suntem pelerini prin lumea aceasta în drum spre cetatea eternă. Invitație la calm, la igiena gândurilor, la încredere în Dumnezeu, Cel care poartă de grijă tuturor. Trăiește în prezent. Timp, aplecare, suport. Ieși din cutie și din soluțiile celorlalți. Decupează soluțiile potrivite sufletului tău, creionate pe cartonul experiențelor tale.

Dragostea crește din dragoste, nu din spatele întors. Uneori un „prea devreme” poate strica totul. La fel și un „prea târziu” poate hrăni un orgoliu. Ai răbdare să te coci. Iar când primești lecția nu te necăji. Vei înțelege mai târziu mesajul. Lasă să treacă. Învață și mergi mai departe. Viața este frumoasă dacă privești din unghiul potrivit. Nu există o rețetă a fericirii. Fericirea ta e un zâmbet, a ei e o floare, a lui o strângere de mână, a mea un cuvânt şi tot aşa. Emoţia e aceeaşi, veşmântul e diferit. Astăzi ce-ai făcut pentru tine, pentru sufletul tău? Drumurile tale duc și spre Hristos? Dumnezeu pune în traistă, dar e nevoie să o ținem și noi deschisă.

Viața mea este întâlnirea dintre barca mea și oceanul vieții. Dezamăgirea și amărăciunea nu ne copleșesc. Eșecul doare, dar nu e un factor paralizant care să te facă să nu poți merge mai departe. Greșeala este un ocol temporar, nu o fundătură. Este profesor, nu gropar. Este întârziere, nu înfrângere. Lacrimile duc cu ele durerile departe de suferință. Unii plâng mai târziu, alții plâng mai devreme. Dar oricum ar fi, toți plângem. Toate visele au prețul lor. Cursul vieții, lung, tumultuos, colorat poartă cu el scrisoarea iubirii. Iubire de copil în inimă de bărbat sau de femeie. Până în ultima zi vei simți parfumul…

Bucuria omului e omul. Uneori oamenii te vor în lacrimi pentru ca, privind la ale tale, ale lor să pară mai ușoare. Dar mulți uită că zâmbetul de astăzi poartă în spate lacrima de ieri… Acolo unde au curs lacrimi, a izvorât viaţa.

Succes la examenele de la școala vieții! Viața fiecăruia este o rugăciune…

Toate momentele vieții sunt unice. Momente importante care te-au pus la încercare. Momente care te-au făcut cine ești. Momente prin care viața îți trece prin fața ochilor. Niciodată nu poți ști ce îți rezervă viitorul. Nici măcar o secundă. Iar când știi, deja se schimbă. Dacă ceva se murdărește, altceva se spală. Dacă ceva dispare, altceva apare. Dacă ceva scade, altceva crește. Dacă ceva moare, altceva învie…

Ne naștem ca să nu mai murim. Omule, numele tău înseamnă Iubire! Ai credinţă! Radiază! Bucură-te! Zâmbește! Întreabă iubirea și îți va spune ce să faci. Trăiește liber în minte și în inimă alături de Doamne! Nu vei regreta. Sunetul a avut un timp când nu a fost, dar liniștea există dintotdeauna…

http://hrisostomfilipescu.wordpress.com/

Tăcerea – atribut Divin

 

Tăcerea ca iubire este momentul în care se tace pentru alţii, fiindcă de multe ori tăcerea pentru alţii are la bază “legea talionului“: nu vorbesc, nu pârăsc, nu spionez, nu clevetesc, nu calomniez pe altul, ca nici altul să nu facă acest lucru faţă de mine. Tăcerea ajunge o închisoare a propriului “Eu”, pe care încercăm s-o transformăm într-un “turn de fildeş” în care să ne complacem, în care să găsim o certitudine că stăm bine cu toată lumea. Numai că “legea talionului“: “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” a fost legea dreptăţii, “de a nu sări peste cal” cum se spune, într-o societate primitivă din punct de vedere spiritual.

Dacă veţi tăcea despre alţii, numai din motivul ca să tacă şi alţii despre voi, nu veţi intra pe calea dreptăţii! Dar a tăcea pentru alţii şi despre alţii din iubire, iată tăcerea care este atât de greu de obţinut! Este de ajuns să ne gândim la conversaţiile noastre obişnuite: nu sunt ele mult mai uşor de întreţinut când vorbim de rău pe alţii sau pălăvrăgim în zadar? De multe ori, dacă nu spunem ceva despre alţii, nici nu avem ce discuta…

Numai iubirea ne poate face să tăcem despre alţii şi pentru alţii. Este o singură iubire mare: aceea care se numeşte “caritate”. Şi cine acoperă şi îndură cu iubire, tace.

A suporta din iubire nu înseamnă a-l accepta pentru că nu este încotro, ca şi cum nu s-ar putea face nimic; din contra – cum se spune – este un fel de “a se face căruţă” pentru alţii, un fel de a-i lua şi de a-i purta aşa cum sunt, de a-i îmbrăţişa şi de a-i ţine strâns uniţi cu noi, aşa cum mama îşi îmbrăţişează copilul şi îl poartă în braţe, chiar dacă este greu. Şi tocmai pentru că sunt strâns legaţi de noi, aşa cum sunt, nu se vorbeşte despre ei, cu atât mai puţin nu se bârfeşte.

Tăcerea, ca iubire, vrea ca despre aproapele să nu se vorbească, nu numai de rău, dar nici măcar fără trebuinţă. Când vorbim despre o persoană, aceasta devine un “obiect” pentru noi, un obiect al expunerii noastre. Ori, a reduce persoana la un simplu obiect, este un act imoral, deoarece constituie o lezare a demnităţii sale. Acest lucru îl ştie iubirea, care nu va accepta niciodată să vadă redusă la un simplu obiect – pe buzele altora – persoana pe care o iubeşte.

Sunt cazuri în care este de datoria unuia sau altuia dintre noi de a vorbi despre alţii; dar şi în aceste cazuri o putem face cu iubire, numai dacă din iubire ştim să tăcem mereu când nu trebuie să vorbim.

Cine iubeşte ştie să tacă şi această tăcere, linişte, este Iubire.

Dacă iubim tăcerea, ajungem la tăcerea Iubirii. Tăcerea nu e Dumnezeu, deoarece Cuvântul e Dumnezeu. Inima are o limbă a ei, pe care buzele o ignoră. Când două fiinţe se iubesc profund, sărăcăcioasele cuvinte umane nu le mai sunt necesare pentru exprimarea acestei iubiri. Tăcerea iubirii este mai elocventă decât toate vorbăriile, tăcerea este atitudinea normală a sufletului confruntat cu misterul. “Tăcerea acestor nemărginite spaţii mă înspăimântă“, a spus Pascal. Cred că nu este cazul să ne lăsăm înspăimântaţi de tăcerea infinitului, atunci când ştim că acest infinit este Iubirea.

A nu vorbi despre alţii, am spus-o deja, este tăcerea ca iubire. Dar mai există încă o tăcere despre alţii mult mai delicată şi, prin urmare, este expresia unei iubiri şi mai mari: este atunci când – despre alţii – se tace şi în interiorul nostru. Este tăcerea care ne invită la “a nu judeca“.

Judecând, se “vorbeşte” despre alţii în lăuntrul propriu; şi dacă se vorbeşte, de obicei, destul de grav, se sfârşeşte – aproape întotdeauna – cu o condamnare. Aceasta este tăcerea cea mai delicată cu privire la aproapele nostru.

Pentru a păstra această tăcere interioara se cere înainte de toate o mare delicateţe sufletească. Se cere acea fineţe internă de a înţelege că aproapele ne aparţine numai pentru a-l iubi; trebuie să avem fineţea de a înţelege că îndrăznind să-l judecăm, ne arogăm un drept care nu ne aparţine; trebuie să avem delicateţea de a înţelege că printr-o judecată, chiar numai internă, noi “îl folosim” pe aproapele nostru după placul nostru, în folosul nostru şi după măsura noastră. Cu ce drept?…

Iată pentru ce ni se cere atâta vigilenţă interioară. Actul de a judeca este atât de intim şi ne vine atât de spontan, că este foarte greu de a-l preveni şi de a-l opri la timp. Poate reuşi numai acela care are o obişnuinţă constantă în a-şi disciplina chiar şi actele cele mai intime şi ascunse ale sufletului său. Disciplina interioară, care ne face capabili de a ne stăpâni spre a nu judeca, este o condiţie indispensabilă pentru a iubi. Cine judecă, nu iubeşte!

Dar sunt şi de acei care iartă cu vorba şi într-un fel cu jumătate de inimă, încercând să se împace cu ideea că au făcut tot ce se poate face din punct de vedere omenesc…

Dacă ţi-a făcut cineva un rău, l-ai iertat şi zici că l-ai iertat din inimă… Oare?… Oare n-a mai rămas nimic în inima ta împotrivă?… Dacă după zeci de ani, celui care ţi-a greşit grav o dată în viaţă i se întâmplă o nenorocire, nu te vei bucura cât de cât şi vei zice undeva în adâncul fiinţei tale că l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pe care o merită din plin?… Te vei putea stăpâni, să n-o spui şi la alţii?…

A tăcea pentru alţii şi despre alţii în adâncul inimii noastre – iată adevărata tăcere ca iubire, care este atât de greu de cucerit!

Adaptare dupa un text de Anton Dancă

sursa: Editura Presa Bună

Lectia Iubirii

Iubirea nu depinde de cunoaştere, educaţie sau autoritate. Ea se situează dincolo de comportament. Este singura binefacere a vieţii pe care nu o putem pierde. În sfârşit, este singurul lucru pe care îl putem cu adevărat da. Într-o lume a iluziilor, a viselor şi a vidului, iubirea este sursă de adevăr. Cu toate acestea, în pofida puterii şi a măreţiei ei, ea este insesizabilă. Unii îşi petrec toată existenţa în căutarea ei. Ne temem că nu o vom găsi niciodată, iar când o descoperim, ne temem să n-o pierdem sau o considerăm ca pe ceva care ne aparţine, de frică să nu ne scape.

Concepţia noastră despre iubire este cea care ni s-a inoculat în copilărie. Imaginea cea mai comună este cea a idealului romantic: întâlnim sufletul pereche, ne simţim minunat de bine şi credem că această fericire va dura toată viaţa. Bineînţeles, avem inima zdrobită atunci când, în realitate, suntem confruntaţi cu un cotidian care nu mai are atâta romantic, când ne dăm seama că iubirea pe care o dăm şi primim este în general condiţionată. Chiar şi sentimentele pe care le nutrim pentru familie sau pentru prieteni sunt fondate pe aşteptări şi condiţii. În mod inevitabil, acestea nu sunt satisfăcute, şi realitatea vieţii cotidiene capătă încet-încet aspectul unui coşmar. Odată spulberate aceste iluzii romantice, ne trezim într-o lume de unde această iubire, despre care visam, ca şi copil, este absentă. Atunci, dintr-un punct de vedere adult, percepem iubirea în mod lucid, cu realism şi amărăciune.

Din fericire, iubirea autentică la care toată lumea aspiră este posibilă, dar imaginea pe care o avem despre ea nu ne permite să o descoperim. Nu este vorba de a visa la sufletul pereche sau la prietenul perfect. Plenitudinea pe care o căutăm este prezentă în noi, aici şi acum. Este îndeajuns să ne amintim de ea.

Cei mai mulţi dintre noi aspiră la o iubire necondiţionată, fondată pe ceea ce suntem mai degrabă decât pe ceea ce facem sau nu facem. Cei mai norocoşi dintre noi o vor cunoaşte, poate, pentru câteva minute de-a lungul întregii existenţe. Este trist de spus, dar iubirea pe care o primim este aproape întotdeauna condiţionată. Suntem iubiţi pentru altruismul nostru, pentru contul nostru din bancă, pentru veselia noastră, pentru maniera în care ne tratăm copii sau ne întreţinem casa, şi aşa mai departe. Este foarte greu să-i iubim pe ceilalţi aşa cum sunt. Am putea chiar spune că noi căutăm motive să nu-i iubim.

Nu poţi să te simţi fericit şi în pace într-o relaţie de iubire decât dacă elimini condiţiile la care era ea supusă. Din nefericire, la modul general, cu cât mai mult îl iubim pe cineva, cu atât mai condiţionată este iubirea. Ni s-a inoculat în copilărie că era vorba de o regulă – am putea chiar spune că am fost condiţionaţi cu această viziune a lucrurilor. Pentru a modifica această idee preconcepută, trebuie să trecem printr-un dificil proces de dezvăţare. Este iluzoriu să sperăm într-o iubire necondiţională şi absolută, dar o iubire autentică şi durabilă este întrutotul posibilă.

Una din rarele relaţii marcate de o iubire necondiţională este cea pe care o legăm cu copiii foarte mici, pentru că lor nu le pasă de activităţile noastre, de contul nostru din bancă, sau de realizările noastre. Ei ne iubesc, pur şi simplu. Apoi, noi îi condiţionăm recompensându-i când ne zâmbesc, sau obţin note bune la şcoală, sau atunci când sunt „cuminţi”. Avem mult de învăţat de la sentimentele pe care ni le poartă copiii noştri. Dacă i-am iubi fără condiţii, un pic mai mult timp, am crea o lume foarte diferită.

Condiţiile la care supunem iubirea contrariază puternic relaţia noastră cu celălalt. Eliminându-le, vom descoperi noi si minunate aspecte ale iubirii.

Cel mai mare obstacol este frica de a nu fi plătit în schimb. Dacă trăim această teamă, este pentru că nu realizăm că adevărata iubire constă în a da, şi nu în a primi.

Dacă ne petrecem timpul evaluând iubirea primită, nu numai că nu ne vom simţi niciodată iubiţi, dar vom avea sentimentul de a fi sistematic înşelaţi.Nu pentru că aceasta ar fi o realitate, ci pentru că faptul de a „calcula” nu este un gest de iubire. Dacă trăiţi sentimentul de a nu fi iubiţi, nu este pentru că nu sunteţi iubiţi, ci este pentru că vă refulaţi iubirea.

Când vă certaţi cu un apropiat, credeţi că sunteţi mânioşi din cauza a ceea ce această persoană a făcut sau nu a făcut. În realitate, dacă sunteţi în această stare, este pentru că v-aţi închis inima, pentru că v-aţi reţinut propria iubire. Nu ar trebui să-i privaţi niciodată pe ceilalţi de iubirea voastră, sub pretext că, după voi, ei nu o merită. Şi dacă nu ar merita-o niciodată? Veţi înceta pentru totdeauna să vă iubiţi mama, prietenul, prietena, fratele? În schimb, dacă vă exprimaţi sentimentele în pofida a ceea ce a putut să facă, veţi constata schimbări, veţi descoperi puterea infinită a iubirii. Veţi vedea că inima lor se deschide larg.

Pentru a fi în măsură să ne deschidem inima, trebuie să facem efortul să luăm în considerare lucrurile diferit. Dacă ne închidem, dacă suntem intoleranţi este adesea pentru că nu-l înţelegem pe celălalt. Nu înţelegem de ce ea nu dă telefon, nici pentru ce este atât de zgomotoasă, şi atunci decidem să nu o mai iubim. Ne focalizăm prea mult asupra rănilor noastre, a tristeţii noastre, asupra tratamentului nedrept pe care l-am îndurat. În realitate, noi ne trădăm pe noi înşine refuzând să oferim zâmbetul nostru, înţelegerea noastră, iubirea noastră. Noi păstrăm în posesia noastră cel mai mare dar pe care Dumnezeu ni l-a acordat. Refuzul de a ne dărui iubirea este mult mai grav decât ceea ce celălalt a putut face.

Foarte devreme, învăţăm să nu avem încredere în bărbaţi, în femei, în căsătorie, în părinţi, în familie, în colegi şi în viaţa însăşi. Toate acestea ne-au fost transmise de către oameni bine intenţionaţi care credeau că acţionează pentru binele nostru. Ei nu-şi dădeau seama că ei ne condamnau astfel la a trece pe alături de iubire.

Cu toate acestea, în adâncul fiinţei noastre, noi ştim că destinul nostru este acela de a trăi şi de a iubi deplin, de a trăi mari aventuri de-a lungul întregii noastre existenţe. Este posibil ca acest sentiment să fie profund îngropat, dar el este acolo, în aşteptarea de a fi dezvăluit în urma unui eveniment sau a unei conversaţii. Adesea, învăţăm lecţii pe căi neaşteptate.

Cum să facem să ne iubim pe noi înşine? Aceasta este, fără îndoială, provocarea cea mai mare pe care trebuie s-o înfruntăm. Puţini sunt cei care au învăţat aceasta pe timpul copilăriei lor. La modul general, suntem invatati, încă de foarte devreme, ideea că iubirea de sine este un lucru rău, pentru că este confundată cu egocentrismul. Ajungem astfel să credem că ea constă în a întâlni fiinţa ideală, sau pe cineva care să ne trateze aşa cum ne-am dori. Dar toate acestea nu au nimic de a face cu iubirea.

Cei mai mulţi dintre noi nu au avut niciodată experienţa ei. Copii fiind, învăţăm că vom fi „iubiţi” dacă vom fi politicoşi, dacă vom obţine note bune, dacă îi zâmbim mamei, sau dacă ne spălăm bine pe mâini înainte de masă. Ne facem luntre-punte pentru a fi iubiţi, fără să realizăm niciodată că este vorba de o iubire condiţionată.

Cum să putem iubi dacă trebuie să îndeplinim atâtea condiţii? Putem începe prin a hrăni spiritul nostru simţind compasiune pentru noi înşine.

Vă hrăniţi spiritul? Ce aţi făcut pentru a vă simţi mai bine în pielea voastră? Când te iubeşti pe tine însuţi îţi umpli existenţa cu activităţi îmbucurătoare, care încântă mintea şi inima. Nu este vorba de ceea ce ni se cere să facem, ci de ceea ce facem numai pentru noi înşine. Înseamnă, de asemenea, a integra toată iubirea care se află în jurul nostru.

Aveţi puţină compasiune pentru voi înşivă, faceţi o pauză. Încetaţi, pentru o clipă, să spuneţi că sunteţi stupid, că nu ar fi trebuit niciodată să faci aceasta sau aceea. Când cineva comite o eroare, îi spuneţi, în general, să nu se îngrijoreze, că aceasta i se întâmplă la toată lumea, că nu aveţi de ce să faceţi o problemă din aceasta. Cu toate acestea, când faceţi aceeaşi eroare, aveţi sentimentul că sunteţi sub orice critică. Noi avem, în general, tendinţa de a fi mai indulgenţi faţă de ceilalţi decât faţă de noi înşine. Străduiţi-vă deci să fiţi la fel de toleranţi cu voi înşivă după cum sunteţi cu ceilalţi.

A te iubi pe tine însuţi înseamnă a absorbi iubirea care se află în orice clipă în jurul tău, înseamnă a da la o parte toate barierele. Este dificil să vezi barierele pe care le ridicăm în jurul nostru, dar ele sunt într-adevăr acolo, şi ele afectează toate relaţiile.

Când vom fi în faţa lui Dumnezeu, El ne va pune această întrebare: „Ai dat sau primit iubire?” Vom învăţa să ne iubim pe noi înşine lăsându-i pe alţii să ne iubească şi redând-o lor. Dumnezeu ne-a dat nenumărate ocazii de a iubi şi de a fi iubiţi. Ele sunt acolo, în jurul nostru, şi aşteaptă doar să le sesizăm.

Lecţiile despre iubire pot îmbrăca orice formă şi se pot referi la orice fel de oameni. Puţin contează ceea ce suntem, ceea ce facem: noi toţi putem iubi şi putem să fim iubiţi. Este suficient să fim prezenţi, să ne deschidem inima iubirii şi să o întoarcem, hotărâţi să nu refuzăm acest dar al cerului.

Iubirea este întotdeauna prezentă, în toate experienţele noastre, bune sau rele, chiar şi în tragediile care ne copleşesc. Ea este cea care dă un sens profund cotidianului nostru, este însăşi natura noastră. Oricare ar fi numele pe care i-l dăm – iubire, Dumnezeu, suflet -, ea este vie, tangibilă, pentru că există în fiecare dintre noi. Iubirea este experienţa divinului pentru noi, a caracterului sacru. Ea este bogăţia care se află împrejurul nostru. Nouă ne revine să o luăm!

Fragment din cartea Lecons de vie de Elisabeth Kubler Ross si David Kessler

Sursa: aici

Osho-De ce este atât de greu să ierţi, să nu te mai agăţi de rănile din trecut?

 Eul există pe seama nefericirii, se hrăneşte cu ea – cu cât e mai multă nefericire, cu atât are el hrană mai multă. În momentele de fericire eul dispare de tot şi invers: dacă eul dispare, fericirea începe să se reverse asupra ta. Dacă vrei eul, nu poţi să ierţi, nu poţi să uiţi, mai ales rănile, insultele, umilinţele, coşmarurile. Nu numai că nu le poţi uita, continui să le exagerezi, să le accentuezi. Ai tendinţa să uiţi tot ce a fost frumos în viaţa ta, să nu mai ţii minte momentele de bucurie; ele nu servesc la nimic în ceea ce priveşte eul. Bucuria este ca o otravă pentru ea, iar nefericirea e ca vitaminele. Trebuie să înţelegi întregul mecanism al eului. Dacă te străduieşti să ierţi, asta nu e iertare adevărată. Cu efort, nu faci decât să reprimi. Poţi să ierţi numai atunci când înţelegi stupiditatea jocului care se desfăşoară în mintea ta. Absurditatea lui trebuie înţeleasă, astfel tu reprimi într-o parte, iar ceea ce vrei să uiţi vine din altă parte, uneori atât de subtil încât e aproape imposibil de recunoscut.

Eul se hrăneşte cu ce e negativ, pentru că eul trăieşte din negaţii. “Nu” este sufletul eului. Poţi să spui “nu” nefericirii, poţi să spui “nu” vieţii pline de suferinţă. Şi cum poţi să spui “nu” fericirii? Cum poţi să spui “nu” florilor şi stelelor şi apusurilor de soare şi la tot ce e frumos, divin? Iar întreaga existenţa e plină de frumuseţe, e plină de trandafiri, însă tu continui să culegi spini, investeşti mult în acei spini. Pe de o parte spui “Nu, nu vreau suferinţa asta”, iar pe de altă parte continui să te agăţi de ea. Şi de secole ţi se spune să ierţi…

Însă eul poate trăi şi cu uitare, îşi găseşte o nouă hrana în ideea “Am iertat. Mi-am iertat chiar şi duşmanii. Nu sunt un om obişnuit”. Şi ţine minte, unul dintre principiile de bază ale vieţii este că omul obişnuit este cel care crede că nu e. Doar în clipa în care accepţi banalitatea, devii extraordinar, ieşit din comun. În clipa în care îţi accepţi ignoranta, prima rază de lumină pătrunde în fiinţa ta, prima floare înfloreşte. Primăvara nu e departe.

Dacă nu poţi să ierţi asta înseamnă că vei trăi cu duşmanii, cu rănile, cu durerile. Aşa că, pe de o parte vrei să uiţi şi să ierţi, pentru că singura cale să uiţi este să ierţi – dacă nu ierţi nu poţi să uiţi – dar pe de altă parte există o implicare mai adâncă.

Primul lucru pe care trebuie ţinut minte este că eul este ca întunericul. Întunericul nu are o existenţă a sa; el nu e decât absenţa luminii. Lumina are o existenţă neîndoielnică, întunericul nu; de asta nu poţi să faci nimic direct cu întunericul. Dacă în camera e întuneric beznă, nu poţi să scoţi întunericul din cameră, nu poţi să-l arunci afară, nu poţi să-l distrugi prin nici un mijloc direct. Întunericul nu poate fi răpus prin luptă. E cu neputinţă, pentru simplul motiv că întunericul nu există. Dacă vrei să faci ceva cu el, trebuie să recurgi la lumină. Dacă nu vrei întuneric, aprinde lumina. Dacă vrei întuneric, stinge lumina. De asta eu spun să ierţi. Nu spun că trebuie să iubeşti şi să nu iubeşti. Nu lasă aceste fragmente de întuneric să te supere. (…) Altfel vei continua să reprimi iar şi iar, şi zadarnic, absolut zadarnic, căci ceea ce reprimi o să vină pe altundeva, o să găsească în tine alt punct, mai slab.

Întrebi “De ce este atât de greu să ierţi, să nu te mai agăţi de rănile de demult?” Pentru simplul motiv că ele sunt tot ce ai. Şi continui să te joci cu rănile vechi ca să le menţii proaspete în memorie. Nu le laşi să se vindece.

Un om stătea într-un compartiment de tren. Peste drum de el stătea un preot care avea alături un coş de picnic. În lipsa de ocupaţie, omul se uita la preot. După un timp, preotul a deschis coşul şi a scos un şervet pe care şi l-a pus cu grijă de genunchi. Apoi a scos un bol de sticlă şi l-a pus pe şervet. După aceea a scos un cuţit şi un măr, a curăţat mărul de coajă, l-a tăiat bucăţele şi a pus bucăţelele în bol. Apoi a luat bolul şi a răsturnat cuburile de măr pe fereastră.  După ceea a scos o banană, a decojit-o , a tăiat-o în bucăţele, le-a pus în bol şi le-a vărsat pe fereastră. A făcut acelaşi lucru cu o pară, o conservă mică de vişine, un ananas şi un borcănel de frişcă. După ce le-a aruncat pe fereastră a şters bolul, a împăturit şervetul şi le-a pus la loc în coşul de picnic. Omul, care îl urmărea uimit pe preot a întrebat în cele din urmă: “Iartă-mă părinte, dar ce făceai acolo?” La care preotul i-a răspuns cu detaşare: “Salată de fructe”. “Bine, dar ai aruncat pe fereastra totul”, a spus omul. “Da. Nu pot să sufăr salată de fructe”.

Oamenii caută întruna lucruri pe care nu pot să le sufere, pe care le urăsc. Trăiesc din ură. Zgândăresc mereu rănile ca să nu se vindece; nu le lăsa să se vindece – toată viaţa lor se bazează pe trecut. Dacă nu începi să trăieşti în prezent, n-ai să poţi să uiţi şi să ierţi trecutul.  Nu spun că trebuie să uiţi şi să ierţi tot ce s-a întâmplat în trecut; nu asta este metoda mea. Eu spun: Trăieşte în prezent. A trăi în prezent este modul pozitiv de a aborda existenţa. Acesta este un alt mod de a spune să fii mai conştient, mai atent, pentru că atunci când eşti conştient, atent, eşti în prezent.

Conştientă nu poate fi în trecut şi nu poate fi în viitor. Conştientă nu cunoaşte decât prezentul; are numai un timp, prezentul. Fii conştient şi pe măsură ce vei simţi tot mai mult fericirea de a fi în prezent, nu vei mai face prostia pe care o face toată lumea, nu vei mai trăi în trecut. Atunci nu va mai trebui să uiţi şi să ierţi – treaba asta va dispărea de la sine. Şi o dată ce trecutul nu mai există, va dispărea şi viitorul, pentru că viitorul e doar o proiecţie a trecutului. Să te eliberezi de trecut şi de viitor înseamnă să simţi pentru prima dată gustul libertăţii. Iar în acea experienţă devii întreg, sănătos, toate rănile sunt vindecate. Dintr-o dată nu mai există nici o rană. Simţi cum în tine apare sănătatea. Acea sănătate este începutul transformării!

Scrisoare catre mine - Iunia Pasca, scriitoare si calatoare: Cheia vietii e sa fii TU

Provocarea GARBO: Eu, femeia de astazi. Eu. Cum erau visurile mele in trecut? Ce am devenit? Ce am realizat? Cate am invatat pana acum si cate mai sunt de invatat? Ne intoarcem cu mintea si sufletul in trecut...

Sa privim o fotografie cu noi adolescente sau tinere. Sa o privim in ochi pe fata aceea cu sufletul delicat, cu mintea plina de proiectii si sperante, multe frici dar si mult curaj. Ce i-ai spune tu fetei de atunci? Ce i-ai spune sa o linistesti sau poate sa o incurajezi? Cum te-ai schimbat? Cum iti traiesti prezentul si cum te raportezi acum la temerile sau intrebarile de atunci?

Iunia Pasca a fost de acord sa faca acest experiment al intoarcerii in timp si al dialogului cu sine insasi... Citeste Scrisoarea ei catre sine si lasa-te inspirata! Iunia Pasca este un om cu o personalitate complexa, fascinanta. Ea si-a lansat primul volulm intitulat “Prin lume, spre mine. Un jurnal al devenirii”, anul acesta.

Iunia Pasca are 28 de ani si este scriitoare, educatoare si... calatoare. Cartea ei "Prin lume, spre mine" s-a nascut din calatoriile si explorarile sale exterioare si interioare din ultimii sase ani de zile. Iunia a vazut 40 de tari si are experienta de educatoare. Am avut rol de educator in Europa, Asia, America de Sud, Estul Mijlociu si Africa, si am aflat peste tot ca atunci cand credeam ca educ, eu eram cea care invata cel mai mult. Descoper-o pe Iunia: www.iunia.ro si citeste scrisoare ei catre sine:

Draga mea Iunia, cea adolescenta,

Prima data cand mi-a venit in minte ideea de a-ti scrie o scrisoare aveam cam 20 de ani, deci numai cat trecusem pragul inspre “pseuo adult”. Imi doream sa-ti scriu pentru ca simteam ca in doar cativa ani am descoperit atatea despre viata, incat daca ti le-as spune, tu ai lua alte decizii, ai avea alte ganduri, si in consecinta ai savura si simti viata altfel.

Nu ti-am scris atunci, si au trecut niste ani. La numar au fost doar vreo 5, sau poate 7, dar la simtire i-am simtit precum 50. Au fost ani plini ochi de experiente care m-au zvarlit in afara zonei mele de confort, m-au impins pana la limite si dincolo de ele, m-au ridicat pana in nori pentru a ma scapa apoi in fundul pamantului, de unde m-au ridicat mai sus decat fusesem. Au fost 5 ani, sau poate 7, petrecuti prin 40 de tari de pe 4 continente, au fost 5 ani cat o viata... asa ca intr-o zi m-am asezat in fata laptopului meu roz sa-ti scriu acea scrisoare. Cand am pus punct, avea 300 de pagini. I-am spus “Prin lume, spre mine. Un jurnal al devenirii”, si i-am dat drumul spre lume, in speranta ca va fi citita de cineva ca tine.

Ti-as spune o mie de lucruri, draga mea, dar poate ca nu le-ai intelege pe toate la inceput, asa ca mai bine ti-as spune un singur lucru de o mie si una de ori. Ti-as spune doar atat: „Iunia, cheia vietii e sa fii TU!” De o mie si una de ori.

Ti-as spune ca tot ce trebuie sa faci, oricand, mereu, de fiecare data, e sa te opresti, sa inspiri adanc, si sa-ti asculti soaptele inimii, singurele soapte care stiu ce e cel mai bine pentru tine in orice moment. Singurele soapte ce stiu ca esti perfecta exact asa cum esti, chiar fara talia de viespe si suvitele blode pe care societatea dicteaza ca trebuie sa le posezi. Singurele soapte care nu judeca si nu te judeca, soaptele care inteleg ca oamenii, oriunde si de oriunde ar fi ei, sunt mai mult asemanatori decat diferiti, cele care stiu ca lumea e plina de familie.

Ti-as spune sa asculti de soaptele inimii si sa nu dai crezare nici unor soapte venite de la altii daca ele nu te fac un om mai bun. Sa spui “Nu te cred!” tuturor celor care tin sa te informeze ca nu poti sau nu meriti, ca nu esti suficient de buna si ca trebuie sa stai in banca ta. Si, mai ales, tuturor celor care iti spun ca viata e grea, ca e plina de necazuri si limitari, si ca fericirea e ceva ce nu se atinge niciodata.

Ti-as spune ca atunci cand altii par ca te ranesc, cei mai raniti sunt ei. Ca poti rani pe altul doar cand tu suferi, asa ca, draga mea, in loc sa dai inapoi cu pumnul plin de furie, sa dai compasiune, atentie si iubire. E singurul mod de a opri furia lor, e singurul mod de a spori iubirea ta. Libertatea. Implinirea.

Ti-as spune, draga mea, un singur lucru intr-o mie de feluri, si-apoi te-as mangaia pe crestet si ti-as aminti sa te opresti, sa inspiri, sa asculti mesajul venit din inima ta. Sa stii ca acolo e “acasa”, ca acolo e tot ce ai nevoie, ca fericirea exista, tot acolo, si asteapta cu infrigurare sa o recunosti. Ti-as spune ca lumea aceasta mare e atat de mica, si ca e la dispozitia ta, ti-as spune sa strigi doar Universului plina de viata si entuziasm „Eu asta voi face!!”, si apoi sa astepti sa vezi cum el iti va indeplini dorinta.

Ti-as spune ca viata ta depinde de increderea pe care tu o ai in tine si in ea, ca stima ta de sine e ceva ce numai tu decizi sa iti acorzi, si nu e decisa de cei din jurul tau pentru tine. Ti-as spune ca atunci cand vei incepe sa traiesti din inima, sa traiesti fiind tu, fara masti si roluri, sa traiesti viata in autencitate si integritate fata de tine insati, tot ceea ce ti se va intampla va parea un miracol pentru cei din jur care nu inteleg. Dar ca tu vei sti ca e singurul mod in care ai putea sa traiesti.

Ti-as spune ca nu esti niciodata singura, mai ales in momentele in care simti ca esti singurul om de pe pamant. Ti-as spune toate acestea, si mult mai multe, pana as ajunge la o mie si una de lucruri, spuse de o mie si una de ori. Dar in final, mi-as dori sa stii ca cel mai valoros lucru pe care il poti face in aceasta viata e sa o traiesti! In fiecare clipa, cu fiecare suflare, sa o traiesti fiind TU, autentica, reala, libera de limitarile impuse asupra ta de catre cei din jur, libera de toate custile construite pentru tine de catre societate.

Sa traiesti azi fiind convinsa ca maine va fi o zi mai buna, pentru ca pana maine vei fi crescut si tu inca putin, cu siguranta suficient incat sa fii pregatita pentru tot ceea ce maine va aduce in calea ta. Sa traiesti azi cu convingerea ca viata ta depinde de tine, ca tu esti responsabila de modul in care se croieste, ca tu esti pictorita panzei tale, nu altcineva. Convingerea ca ceea ce face diferenta nu e ceea ce se intampla, ci ochelarii prin care privesti acea experienta.

Ca treaba ta nu e sa critici, sa judeci, sa te plangi si sa gasesti vinovati pentru ceea ce nu merge, pentru ca asta iti va lua toata energia de a trai frumos, toata puterea de a picta colorat, toata iubirea pe care o ai de dat. In schimb, treaba ta e sa crezi ca meriti o viata magica, si sa a incredere ca ea e gata pregatita pentru tine, daca ii dai voie sa te surprinda. Treaba ta e sa crezi, si sa te bucuri cu tot sufletul de orice detaliu sublim al vietii, pentru ca... pentru ca bucuria e cel mai frumos cadou pe care poti sa i-l faci lui Dumnezeu ca multumire pentru ca te-a creat.

Ti-as spune, draga mea, o mie si una de lucruri...

Te iubesc mereu,
Iunia, cea putin mai mare.

www.garbo.ro

CUTIA DE PANTOFI

O poveste autentica de dragoste, devotament si iertare asa cum numai bunicii si batranii nostri stiau sa traiasca. O poveste despre cum stiau ei sa ramana indragostiti si casatoriti o viata!

Aceasta povestioara plina de intelepciune a facut inconjurul internetului si o regasim pe multe site-uri si bloguri, fara a i se cunoaste autorul cu exactitate sau fiind considerat anonim. Se pare insa ca povestioara ii apartine in realitate lui Lion Brand.

CUTIA DE PANTOFI

Un barbat si o femeie erau casatoriti de mai mult de 50 de ani.

Au impartasit totul impreuna. Au vorbit despre tot. Nu au pastrat niciun secret unul fata de celalalt cu exceptia faptului ca batranica avea o cutie de pantofi in dulapul ei, pe raftul cel mai de sus, si l-a rugat pe sotul ei sa nu o deschida niciodata si nici sa nu o intrebe despre ea.

In toti acesti ani, el nu s-a gandit niciodata la cutie. Insa intr-o zi batranica s-a imbolnavit rau si doctorul i-a spus ca va trece ceva timp pana cand se va vindeca. Incercand sa faca ordine in treburile lor, batranelul a coborat cutia de pantofi si a pus-o la capataiul patului sotiei sale. Ea a consimtit ca era timpul ca el sa stie ce era in cutie.

Cand batranelul a deschis cutia, a gasit inauntru 2 papusi crosetate si o gramada de bani insumand 95 000 de dolari. A intrebat-o despre ce era in cutie.

“Cand urma sa ne casatorim”, a spus ea, “bunica mea mi-a spus ca secretul unui mariaj fericit este sa nu ma cert niciodata. Mi-a spus ca daca vreodata o sa ma enervez pe tine, sa nu spun nimic si sa crosetez o papusa.”

Batranelul a fost atat de miscat... Se lupta cu el insusi ca sa-si stapaneasca lacrimile.

Doar 2 papusi pretioase mai erau in cutie. S-a enervat pe el doar de doua ori in toti acesti ani in care au trait impreuna si s-au iubit reciproc... Batranelul nu-si mai incapea in piele de fericire.

“Draga mea, a spus apoi “acest lucru explica cele doua papusi, insa ce este cu toti acesti bani? De unde vin?” “Ah, a spus ea, “acestia sunt banii pe care i-am obtinut vanzand restul papusilor”.

Autor: Lion Brand

Sursa: www.lionbrand.com

Tiptil, suflet de copil

Fericirea nu se atinge cu vârful degetelor, ci cu 

vârful inimii.

Muzică de catifea. M-am visat copil agățat cu mâinile de cer. Mi-e dor de tine de fiecare dată când taci!... Uneori plâng cu tine în brațe, căutându-te, căutându-mă. Alteori râd și sunt plin de voie bună trăind povești nepovestite. Numai tu poți să aștepți și să arunci din piept săgeți spre soare. Te mângâi cu mâinile ca pe un bebeluș interior. Plăcut la vedere, dulce la gust și frumos de rostit. Mireasmă, zâmbet curat. Imaginea paradisului. Când sufletul îți este căzut la pământ, prinde-te de copilărie. Privește în ochii unui copil și vei gusta seninul vieții. Bucuria de a fi.

Am redescoperit vocația de a surprinde copilul interior. Ascult acel glas. Dans între trecut și prezent. Visez cu gândire magică aidoma unui copil. Intru adeseori în grădina copilăriei și culeg cu inima florile gingășiei, ale inocenței şi bucuriei pure. Pozne dulci aduse de povești scuturate din nori. Perioadă când prindem stelele de pe cer și le așezăm în sân pentru zile ploioase când ne vor surprinde și cuprinde. Ușoară și nemuritoare, copilăria este ghemotocul pe care îl învârtim în momentele noastre intime. Țopăie, zboară, mereu trează, ea ne dă putere de a păși mai departe. Bucuria de a fi împreună este mai mare decât cine a avut dreptate.

Există uneori priviri de copil care te duc atât de departe cu amintirea, încât este imposibil să rămâi fără răspuns la întrebarea pusă. Gândește, hotărăște și acționează! Fiecare întrebare poate deveni un joc, fiecare decizie luată te va putea învăța să te cunoști, să te înțelegi. Fericirea de a împărtăși cu ceilalți este bunul suprem al omenirii. Fericirea nu se atinge cu vârful degetelor, ci cu vârful inimii.

Adunăm mierea din florile copilăriei și învățăm că nu suntem singuri în probleme și întotdeauna există o soluție să le depășim. Ne sperie necunoscutul și credem că nu mai este nimeni pe cărare în pădurea vieții. Dar au mai trecut și vor mai trece suflete pe acolo. Fragi, mure și zmeură așteaptă să fie gustate. Nu-ți fie frică de bau-bau!

Copilăria este o sfântă sărbătoare, o icoană a sufletului. Lăudați-vă copii și încurajați-i! Vor ține minte toată viața gândul bun. Vedeți valoarea, apreciați, nu căutați nodul din papură. După ani și ani mă voi întoarce, te vei întoarce în anii de aur. Suspans, aventură. Ploaie de vară. Copilăria vorbește… Bucurie și speranță. Zâmbește copilule de altă vârstă!

La mulți ani copilărie! La mulți ani, suflet de copil!

www.hrisostomfilipescu.wordpress.com