Adrian Nuta -Iubirea-dăruire are ca efect evoluţia celei pe care o iubeşti.

În oglindă cu iubirea-răspuns, iubirea- dăruire este o iubire pură, necontaminată de aşteptare şi nevoi egocentrice. În acelaşi limbaj mistic, este Sinele sau, mai bine zis, o modalitate de manifestare a Sinelui. (O altă modalitate este înţelepciunea).

Iubirea-răspuns începea cu mine. Iubirea- dăruire începe cu tine. În iubirea-răspuns sunt focalizat pe nevoile mele, în iubirea-dăruire sunt focalizat pe nevoile tale. Este o iubire matură în cel mai înalt grad, deoarece se oferă fǎră a pune condiţii, fǎră a se negocia, fǎră a cere ceva în schimb. Prin comparaţie, iubirea- reactivă are o notă infantilă.

Iubirea-dăruire conţine mesajul “Mă bucur să-ţi ofer asta. Nu aştept nimic în schimb”. Dominanta ei este emisivǎ (ea pleacă din mine, direct, fǎră ca tu să fi făcut ceva), de aceea o consider un aspect al Principiului Masculin. Asta nu înseamnă că este practicată dominant de bărbaţi! Fac această precizare pentru cei care n-au citit capitolul despre principiile arhetipale sau au citit şi n-au înţeles nimic (variantă puţin probabilă - am o părere foarte bună despre inteligenţa cititorilor mei).

Iubirea-dăruire seamănă cu actul de a avea grijă de o floare. Mă bucur să te îngrijesc pe tine, floare, dar nu-ţi cer să înfloreşti pentru mine. Nici nu mă retrag din viaţa, ta dacă nu înfloreşti sau dacă înfloreşti când sunt eu plecat în vacanţă şi de tine are grijă, temporar, altcineva. Indiferent de ritmul creşterii tale, eu continui să am grijă de tine. Mă retrag atunci când şi tu te retragi. Dacă ai vorbi şi mi-ai cere să plec, pentru că doreşti să fii îngrijită de altcineva, de asemenea m-aş retrage, întrucât nu vreau sa am grijă de tine împotriva voinţei tale.

Cum ştiu că te iubesc cu adevărat, cum îmi dau seama dacă iubirea mea este hrănitoare? Foarte simplu,

 

OBSERV DACĂ IUBIREA MEA TE AJUTĂ SĂ TE DEZVOLŢI!

 

În opinia mea, evoluţia este criteriul iubirii: Când te iubesc, tu evoluezi. Hrănită cu iubirea mea, tu creşti, te dezvolţi pe diferitele niveluri ale fiinţei tale. Aceste niveluri pot fi ierarhizate, de la inferior la superior.

 

Tu ai nevoie de hrană fizică, de pildă lapte (dacă eşti bebeluş). Eu îţi ofer acest lapte (sunt mama ta). Tu sugi la sânul meu şi creşti. Eu nu-ţi cer nimic în schimb, nici acum, nici peste 30 de ani, când vei fi o namilă de om, cu un portofel ticsit cu lei noi. Aceasta este iubirea-dăruire.

Şi pentru că veni vorba de bani: tu ai intrat la facultate, pe locurile cu taxă, iar eu, părintele, îţi ofer cei 400 € necesari. Nu pun nici o condiţie, îmi face plăcere să te ajut. Nu-ţi cer să iei note bune, nu te oblig să vii să mă vezi săptămânal. Mă bucur să te văd mergând la facultatea pe care ţi-ai dorit-o aşa de mult şi asta e tot.

Sunt soţul tău. Îmi spui că ai întâlnit un bărbat care-ţi împărtăşeşte pasiunea pentru teatru, cu care poţi discuta despre autori, scenarii, actori. Eu sunt o natură mai activă şi nu pot sta 2-3 ore ţintuit în fotoliu. Aşa că mă bucur pentru tine, nu te părăsesc pentru că mergi cu el la teatru, nici nu caut o altă femeie, în secret, ca să te pedepsesc. Continui să fac celelalte lucruri împreună cu tine, mai ales că acum eşti mai relaxată.

Iubirea-dăruire are ca efect evoluţia celei pe care o iubeşti. În sensul cel mai înalt, spiritual, o ajuţi, o stimulezi, o sprijini să devină o fiinţă mai luminoasă, mai iubitoare, mai pură. Te gândeşti şi acţionezi pentru binele ei superior. Te bucuri să o vezi devenind mai sănătoasă, mai încrezătoare, mai frumoasă, mai înţeleaptă. Îi oferi ceea ce o face în mod real fericită.

Într-un registru mai ezoteric, o ajuţi să manifeste principiul pe care îl conţine şi să integreze principiul polar opus, adică O AJUŢI SĂ SE APROPIE DE DUMNEZEU.

Acesta este cel mai minunat dar pe care i-l poţi face. Este iubirea-dăruire în aspectul ei elevat, spiritual. Să răspunzi celor mai profunde nevoi (de tip spiritual), să-i facilitezi accesul la spiritualitate, s-o ajuţi să-şi ridice nivelul de conştiinţă, să o impulsionezi să vibreze pe frecvenţe mai înalte.

Această iubire este mult mai mult decât atracţia pentru o anumită persoană, mai mult decât sentimentele pozitive pe care ţi le inspiră cineva în compania căruia te simţi bine. Este preocupare activă şi efort pentru a-i sprijini creşterea spirituală, este intenţie tradusă în fapt, este dorinţa de a vedea o altă fiinţă devenind liberă (sau mai liberă).

Într-un fel, iubirea-dăruire este şi ea intricată cu o nevoie personală (ca şi iubirea- răspuns), cu diferenţa că această nevoie este foarte pură. Eu, cel care iubesc, în evoluţia mea, am nevoie să fac experienţa dăruirii. Am nevoia să trăiesc experienţa de a oferi cuiva ceva din energia mea, din timpul meu, din cunoaşterea mea, fără să cer ceva în schimb. Am experimentat iubirea-răspuns, care este un fel de iubire-deficit, o iubire activată de lipsă, de gol, de frustrare. Ştiu cum este să fiu iubit şi să iubesc la schimb. Încă nu ştiu cum e să iubesc fǎră să aştept nimic în schimb. Prin urmare, atunci când te iubesc gratuit, îmi ofer şi mie şansa de a trǎi o experienţă cu totul nouă, anume dăruirea fǎră condiţii. Acest “fǎră condiţii” mă face să echivalez iubirea-dăruire cu iubirea spirituală, deoarece acesta este felul în care îmi imaginez că Spiritul (Dumnezeu, Sinele) iubeşte tot ceea ce este viu.

Iubirea spirituală este un fel de a spune “Vreau să fii fericită”, dar nu în înţelesul obişnuit, psihologic, ci în cel spiritual: “Vreau să cunoşti fericirea supremă, vreau să-1 cunoşti pe Dumnezeu, vreau să-ţi revelezi Sinele”. Îmi doresc asta pentru tine şi te ajut dacă şi tu îţi doreşti asta. Dacă ai alte dorinţe, care nu au în vedere fericirea spirituală, nu le sprijin, însă le respect. Nu mă opun dacă pleci, nu te controlez, nu te manipulez. Te primesc cu bucurie dacă te întorci (vezi parabola fiului risipitor).

Ceea ce mă determină să mă comport aşa este valoarea pe care o atribui spirirtului tău, atenţia pentru nevoile tale cele mai înalte, preocuparea pentru dorinţa ta ultimă, aceea care te eliberează de iluzia acestei lumi. Ceea ce eu sunt gata să-ţi ofer se adresează Spiritului din tine. Nu se adresează corpului şi nici minţii.

În cazul iubirii-răspuns, oamenii care-şi spun “Te iubesc” ajung să-şi spună “Nu-mi mai pasă de tine” sau chiar “Te urăsc”, atonci când intră din nou pe deficit, adică nu mai primesc ceea ce primeau. De la “Eşti cel mai important pentru mine” se trece la “Altcineva este mai important” sau “Nu mai contezi”. De ce? Ce stă la baza acestei tranziţii? Frustrarea! Eu aştept ceva de la tine, iar tu nu-mi dai. Aceasta este iubirea-răspuns, amestecul subtil de afecţiune şi aşteptări.

Iubirea-dăruire este la polul opus. Este o iubire fǎră aşteptări, euforică, pură, minunată. Este ca şi cum ai fi Soarele, care te iubeşte chiar dacă tu nu-1 placi, ca şi cum ai fi Pământul, care te susţine deşi ţi se pare că e rigid sau ca şi cum ai fi un pom fructifer, care îţi dă fructe chiar dacă tu îl găseşti bătrân sau insuficient de frumos.

Te întrebi, probabil, dacă a iubi în acest mod nu e cumva ceva nerealist, bolmojelile unui tip care nu mai face faţă caniculei şi a început să vorbească în dodii. Doar ai şi tu pulsiuni, ai tot felul de dorinţe şi nevoi, prin ce miracol să le suporţi şi, mai mult decât atât, să participi la împlinirea nevoilor altuia?

Dacă nu ai trăit experienţa unei astfel de iubiri (şi nu ai trăit, altfel nu ai pune această întrebare legitimă), lasă-mă să-ţi explic mecanismul, E simplu de tot. Pentru a iubi în acest fel trebuie să descoperi, înlăuntrul tău, sursa inepuizabilă de energie iubitoare. După ce ai localizat-o, nu-ţi rămâne decât să te branşezi la ea.

Ce spuneam? Simplu de tot, în teorie. Cert este că, dacă ai identificat această sursă infinită, fenomenală, înăuntrul tău, ai făcut un pas uriaş în direcţia libertăţii tale. Imaginează-ţi: cum ai putea depinde de cineva, cum ai mai putea aştepta să te iubească cineva din afara ta (o persoană), când te simţi deja iubit de cineva dinăuntrul tău? (deşi “dinăuntru” e un fel foarte aproximativ de a vorbi).

“Te iubesc pentru ceea ce primesc de la tine” din iubirea condiţionată se transformă în “Te iubesc pentru că sunt plin cu iubire”. Iubirea curge înăuntrul meu, mă umple şi se revarsă, motiv pentru care îmi face bine să te iubesc şi chiar îţi sunt recunoscător dacă te laşi iubitǎ, pentru că mă scapi de ceea ce ar putea deveni o pacoste (inundaţii interioare).

Altfel spus, iubindu-te (sau iubindu-vă) îmi fac şi mie un serviciu, am grijă de mine. E ca şi cum, în casa mea, un robinet ar curge tot timpul. La început a fost bine, pentru că eram în criză de apă, însă după ce am umplut toate sticlele şi bidoanele mi-am dat seama că am o problemă. Trebuie să le dau şi vecinilor de pe stradă şi mă bucur dacă acceptă, ce să le cer în schimb?

Evident, sunt mai multe variabile aici: debitul, calitatea apei, nevoia celor din jur de acest tip de apă (poate preferă altui), eventuaia blocare a robinetului. Ai prins, însă, ideea. Iubirea pe care tu o simţi şi o manifeşti nu este creată de tine. Ea vine dintr-un loc misterios din interiorul tău, iar tu îi permiţi să treacă prin tine. Asta e toată contribuţia ta, te informez, în cazul în care te încearcă dulcea ispită a orgoliului.

Ideea narcisică şi stupidă că ai fi un individ excepţional, un ales sau altă bazaconie de genul acesta.

În termeni mai religioşi, iubirea aceasta vine de la Dumnezeu, trece prin oameni şi ajunge la alte fiinţe (oameni sau alte vietăţi), ajutându-le astfel să crească. Prin urmare, Universul se dezvoltă graţie iubirii lui Dumnezeu care curge în ei. Se pare că Universul se dezvoltă inclusiv în plan fizic (vezi deplasarea spre roşu). Cât va dura această curgere (şi expansiunea corelată cu ea) urmează să vedem (sunt optimist, cred în continuitatea conştiinţei).

http://eulinterior.blogspot.ro/

Adrian Nuţă, Inchisorile invizibile

 

Iubirea nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori!

Iubirea extinde libertatea. Iubirea autentică îl ajută pe celălalt să evolueze, să-şi depăşească limitele, să-şi îmbogăţească experienţa, să se cunoască în profunzime. Iubirea adevărată nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori. Inchisorile sunt create din frică. Majoritatea sunt invizibile. Controlul nu este iubire! Rădăcina nevoii de control este insecuritatea. Dacă ai fi sigur pe tine, i-ai acorda celuilalt toată libertatea din lume. A iubi necondiţionat este o mare putere! Dacă el sau ea pleacă într-o altă direcţie, tu nu vei fugi după el ca să-ţi exprimi iubirea. Este ca şi cum un trandafir ar alerga după cineva ca sa-i ofere parfumul. Iubirea este parfumul fiinţei tale (când fiinţa a înflorit pe deplin).

Cum se iubeşte fără a fi dependent? Cum să separi iubirea de nevoia de a poseda, teama de abandon, nevoia de control, teama de respingere? Într-un singur fel. Aflând cine eşti! Când ştii cine eşti, la nivelul cel mai profund din tine însuţi, poţi iubi fără condiţii. Când eşti în contact cu Sinele nu mai ai nevoie de nimic de la celălalt şi nici nu te mai aştepţi la ceva de la el. Altfel e ca şi cum i-ai cere să-ţi aprindă o lumânare ziua în amiaza mare. E ridicol. Să-ţi simţi Sinele este o fericire atât de mare încât primul lucru care-ţi vine să-l faci este să o împărţi cu cineva, să o dăruieşti cuiva.

A afla cine eşti şi a-ţi manifesta Sinele este esenţa căutării spirituale. Cei care depind de o altă fiinţă pentru a fi fericiţi sunt undeva pe traseu sau fac primele mişcări de încălzire pentru a pleca la drum. Nimeni din afara ta nu te poate face cu adevărat fericit. Poţi avea momente de bucurie, poţi să te simţi bine perioade mai mari de timp, poţi trăi chiar o viaţă agreabilă. Dar fericit în sensul cel mai înalt eşti doar în contact cu Sinele.

Cum ai putea să te mai agăţi de cineva când trăieşti această fericire? Poţi să te bucuri împreună cu cineva, să împărtăşeşti această fericire cu ea. Dar ea, dacă pleacă, nu pleacă şi cu fericirea ta. Fericirea rămâne cu tine! De aceea nu te cramponezi, de aceea respecţi şi încurajezi libertatea.

Posesivitatea este strâns legată de ignoranţă. Iată în ce fel. Ce faci atunci când încerci să posezi o altă persoană? Ce faci când încerci să pui stăpânire pe partenerul sau partenera ta? Te agăţi de ea. Te agăţi de celălalt, încerci să-l transformi într-un bun personal, deoarece nu ştii cine eşti. Dacă ai şti ce comori deţii înlăuntrul tău, nici prin cap nu ţi-ar trece să încerci să posezi, să controlezi sau să domini o altă persoană. Dar tu nu ştii cine eşti. Crezi că eşti un biet cerşetor care s-a trezit peste noapte cu ceva valoros. De acest ceva ţii cu dinţii. A devenit posesia ta. Nu îi mai dai drumul. Te agăţi cu disperare deoarece relaţia aceasta te face să te simţi un pic mai bine. Aceasta este iubirea, în opinia ta.

Totul este, evident, o iluzie. Iubirea nu ia ostatici. Nu leagă oamenii de piciorul scaunului, şoptindu-le: “Eşti atât de important pentru mine. Te preţuiesc atât de mult.” A iubi înseamnă a dărui. Când iubeşti îi oferi celuilalt ceea ce ai tu mai bun. Nu îi oferi ceea ce nu ai. Îi oferi ceea ce ai. Ceea ce s-ar putea dovedi satisfăcător pentru el/ea. Sau nu. Asta este o altă problemă. Important este că atunci când iubeşti cu adevărat, oferi ceea ce ai de oferit şi nu ceri nimic în schimb. Desigur, primeşti dacă ţi se oferă. Ar fi o nebunie să refuzi. Dar nu pretinzi.

Iubirea nu obligă pe nimeni să facă nimic. În acest sens iubirea este libertate. Acesta e un criteriu cristalin după care poţi şti dacă iubeşti sau nu pe cineva. Dacă iubeşti o persoană îi respecţi libertatea. Mai mult decât atât. Dacă poţi, o ajuţi să-şi extindă libertatea. Hrănită cu iubirea ta, iubita ta devine o persoană din ce în ce mai liberă. Ea se extinde în mai multe direcţii, îşi revelează aspecte noi ale personalităţii, învaţă să-şi protejeze adecvat vulnerabilităţile, transformă ceea ce este grosier.

Tu nu iubeşti pentru că ai nevoie de celălalt. Nu eşti un cerşetor. Eşti un împărat! Nu se pune problema să iei ceva, ci să dăruieşti ceva. Repet: poate că şi celălalt are ceva să-ţi dăruiască. Asta este ceea ce eu numesc o relaţie minunată. Este o relaţie între un împărat şi o împărăteasă. Aristocraţia autentică la nivelul ei cel mai înalt. Doi oameni care îşi oferă reciproc ceva din bucuria, calităţile, energia sau timpul lor, fără să ceară nimic în schimb. Orice altceva nu este o relaţie de iubire reală. Este întâlnirea a doi cerşetori, care din când în când poate mai dau câte ceva şi gratuit.

Când iubeşti cu adevărat te reverşi. Dai pe dinafară. Eşti plin cu energia iubirii şi o împărtăşeşti cu cineva. Este foarte simplu. Iubirea a apărut în tine şi de la tine curge spre altcineva. De aceea nu ceri nimic în schimb. De aceea nu există posesivitate. Dacă cel spre care curge iubirea ta o respinge, asta nu reprezintă nici un fel de problemă pentru tine. Nu apare nici o suferinţă. O orientezi spre altcineva (nu neapărat o persoană). Eşti exact ca o apă curgătoare în calea căreia a apărut un obstacol. Vei înceta să curgi? Nici pomeneală, o să virezi puţin la stânga sau la dreapta şi asta-i tot. Vei continua să curgi.

Există oameni a căror iubire a fost respinsă şi care au hotărât să nu mai curgă. Ei au încercat sau încearcă să blocheze iubirea. Dar iubirea care nu se exprimă naşte monştri interiori! Energia care nu-şi urmează cursul natural se transformă în contrariul ei. Chinezii ştiu asta de foarte mult timp. Excesul de Yin începe să devină Yang excesul de Yang începe să devină Yin. O apă a cărei curgere este blocată ştii ce devine? O mlaştină. Nu cred că ţi-ar plăcea să conţii o mlaştină în interiorul tău.

Iubirii adevărate îi pasă de bucuria celuilalt. Iubirii iluzorii îi pasă de Eu. Reţine acest criteriu: dacă iubirea ta te-a condus la suferinţă, a fost o iubire în mare parte imaginată; în spatele ei nu s-a aflat Sinele, ci Eul. Eul are această particularitate: orice ar face, generează, într-un final, suferinţă.

Revenind mai spre început, aceasta înseamnă că nu ştii cine eşti. Crezi că eşti Eul. Nu eşti! Câtă vreme te vei identifica cu Eul, îţi va fi imposibil să iubeşti cu adevărat. Nu vei putea fi un om fericit. Eul este limitat şi luptă cu toate mijloacele pentru supravieţuire. Esenţa lui este frica. O modalitate de a face faţă acestei frici este încercarea de a acapara. Se agaţă de o persoană şi încearcă să pună stăpânire pe ea. Dar celălalt, în adâncul lui, îşi doreşte să fie liber. Aşa începe lupta! Lupta nu este întotdeauna pe faţă şi consecinţele ei (răni, vătămări grave) nu sunt întotdeauna vizibile. Eul creează suferinţă. Iubirea creează libertate şi bucurie. Dacă simţi că ai eşuat în dragoste, te rog, nu acuza iubirea de asta. Fii cât de lucid poţi şi vezi care este responsabilitatea ta. Poate ai avut anumite aşteptări. Anumite pretenţii. Cereri pe care nu le-ai exprimat niciodată. Dorinţe de care nici tu nu erai conştient. Toate acestea îţi aparţin. Nu au nici o legătură cu iubirea. Îţi aminteşti? Iubirea este dăruire, împărtăşire.

În iubire nu există victime. Victimile există doar în luptă. Dacă stai acum şi plângi, acesta nu e semnul că ai iubit. Este semnul că ai pierdut lupta. Dacă vei continua să visezi că iubeşti, nu vei experimenta niciodată iubirea reală!

 

Adrian Nuta- A intoarce si obrazul celalalt

 

 

"Ci oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-1 şi pe celălalt." (Matei 5, 39) Aici este un alt caz fatal de proastă înţelegere. Nu cred că Iisus recomandă resemnarea nevrotică, victimizarea, abandonul necondiţionat în faţa unui agresor. Dacă un nenorocit îţi loveşte copilul, nu trebuie să îl oferi şi pe frăţiorul lui pentru o sfântă mamă de bătaie. Dacă un profesor te pică pe nedrept în iarnă, nu înseamnă că îl vei invita să te pice şi în vară, tot pe nedrept. Cred că aceasta e o învăţătură despre iertare. Ea se referă la a începe o relaţie cu un om care a greşit faţă de tine de pe o bază nouă, lăsând în urmă trecutul. "A întoarce şi obrazul celălalt" este echivalent cu a spune: "Eu sunt gata să mă raportez la tine ca la o persoană noua. Ceea ce s-a întâmplat între noi ţine de domeniul trecutului. Hai să începem o relaţie nouă." Deşi celălalt te-a jignit, s-a folosit de tine, te-a înşelat, te-a agresat, nu te-a respectat, te-a umilit, te-a insultat ş.a.m.d. , Iisus îţi recomandă sa îi mai dai o şansă. Adică să întorci şi obrazul celălalt. Aceasta mi se pare o învăţătură măreaţă. Ea nu putea veni decât de la un om de talia Iui Iisus. În psihoterapia cuplului, de care mă ocup şi eu, a întoarce şi obrazul celălalt se poate dovedi salvator. O relaţie poate fi salvată de un partener capabil să-l ierte pe celălalt. Celălalt a greşit, iar tu, în loc să-1 mai acuzi, să-i reproşezi sau să strângi furia în tine, îl ierţi. Este ceva înălţător! În loc să te întorci obsesiv în trecut, te poziţionezi ferm în prezent şi laşi rana să se închidă. Nu o mai zgândări. Asta nu înseamnă neapărat că vei uita ceea ce s-a întâmplat. Ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat, nu poţi nega asta. Poţi însă să te raportezi la relaţia voastră ca la ceva care se naşte în acel moment. O relaţie nouă, inocentă, proaspătă. La fel ca obrazul celălalt. Credinţa mea este că într-o relaţie evolutivă şi durabilă, iertarea este o practică de fiecare zi. Acolo unde nu există iertare există judecată şi acolo unde există judecată, comuniunea nu este posibilă. Cei doi pot rămâne împreună, dar aceasta nu mai este o relaţie de iubire. Este o relaţie de afaceri, o relaţie politică sau o singurătate în doi. În plus, dacă nu ai putere de a-1 ierta pe celălalt, ce te face să crezi că vei reuşi într-o altă relaţie? Viitorul tău partener te va pune într-o situaţie similară, deoarece acesta este punctul în care Viaţa s-a blocat în ceea ce te priveşte.

Adrian Nuta - Inchisorile invizibile

http://eulinterior.blogspot.ro/

Adrian Nuta-A iubi cu adevărat un om

 

 Primul pas este cel mai greu

Doi oameni care se doresc unul pe celălalt pot crede că se iubesc. Nu, nu, nu. Ei doar se doresc! Dorinţa nu este iubire. Dorinţa înseamnă "Vreau ceva de la tine". Vreau să fii alături de mine, vreau să mă protejezi, vreau să te penetrez, vreau să fii mama copiilor mei, vreau să te pot mângâia, vreau să mă asculţi, vreau să te conformezi, vreau să mă admiri. Cine vrea toate lucrurile astea? Eu. Iată Eul! Şi atunci, iubirea reală exclude dorinţa? Nu o exclude, ci o integrează. Te iubesc şi mi-ar plăcea să te pot mângâia. M-aş bucura să-mi exprim iubirea în acest fel. Dacă tu nu vrei să fii mângâiată sau dacă vrei să fii mângâiată de un alt bărbat, nu e nici o problemă. Iubirea mea pentru tine rămâne aceeaşi. Nu încep să te iubesc mai puţin sau chiar să te urăsc pentru că tu preferi atingerea unui alt bărbat. Oh la la, unde suntem aici? în ce utopie? Unde există astfel de oameni? Prietene, există. Dacă poţi credita măcar 5% din fantasmagoriile pe care le debitez, acum e timpul să manifeşti această încredere. Ea va germina în dorinţa de a trăi în acest fel, dorinţă pentru a cărei împlinire vor fi necesare, dacă semeni cu mine, aproximativ 35 de milioane de ani. Şi asta dacă depui eforturi susţinute. Dacă înţelegi mecanismul, nu durează mai mult de o secundă. "Sunt înnebunit după tine. De când te-am văzut am ştiut că suntem făcuţi unul pentru celălalt". Iubire reală? Deloc. Dragoste pasională, explozie de hormoni? Cu siguranţă. "Eşti minunat. Nu semeni cu nici unul din foştii mei parteneri". Nu mai pun întrebarea deoarece ştii răspunsul. Iubirea este confundată cu dorinţa sau cu nevoia. "Te iubesc" în traducere înseamnă adesea "Am nevoie de tine". Ar trebui retrasă licenţa de practică. Traducerea corectă este: "Am ceva să-ţi ofer. Gratuit." Învăţând să trăiesc în onestitate, să iau lucrurile aşa cum sunt, să recunosc că deocamdată nu te iubesc, ci doar am nevoie de tine, voi ajunge cu siguranţă şi să te iubesc. Altfel, amăgindu-mă că deja te iubesc, este ca şi cum aş crede că am escaladat Everestul, când nu sunt de fapt decât în prima tabără. Iubirea necondiţionată îmi pare a fi Everestul acestei vieţi, iar a o experimenta şi exprima în viaţa ta îmi pare a nu suporta nici un fel de comparaţie, cu nici un fel de realizare socială, financiară, profesională, sportivă sau de alt tip de pe lumea asta. Mi se pare cu totul inutil să strângi o avere fabuloasă, să vorbească toată lumea, unii cu invidie, despre succesele tale sau să ai putere asupra altor oameni, dacă nu eşti capabil să iubeşti necondiţionat măcar un alt om. Şi dacă reuşeşti să iubeşti fără nici un fel de aşteptări un alt om, sunt convins că vor urma şi alţii. Cred că punctul de cotitură aici este: a iubi cu adevărat un om. Primul pas este cel mai greu. Aşa începe călătoria de 1000 de mile.

Adrian Nuta

http://eulinterior.blogspot.ro/

Adrian Nuta-Inchisori invizibile

 

Când spui "Te iubesc. Nu pleca. Nu pot trăi fără tine", deşi poţi fi convins că iubeşti, te asigur că nu iubeşti. Ceea ce tu simţi este o combinaţie de afecţiune şi teama de singurătate. Cu greu vei recunoaşte asta. Insă acesta este adevărul gol-goluţ: te agăţi de celălalt deoarece nu crezi că te vei descurca fără el. Nu crezi că-ţi poţi asuma o viaţă de unul singur, cel puţin pentru o perioadă (până stabileşti o relaţie cu altcineva). Nu te simţi suficient de pregătit sau puternic pentru a face faţă vieţii de pe o poziţie independentă. Te temi. La nivel psihologic, esti încă un copil care are nevoie de un părinte. Are nevoie de cineva care să-l protejeze într-o lume ostilă sau indiferentă. De aceea, iubirea ta are o componentă infantilă. Nu este iubirea unui adult care dăruieşte, ci este iubirea unui copil pentru părintele său. Oferi afecţiune, însă la schimb. Nu eşti suficient de centrat în tine însuţi pentru a oferi afecţiune fără a aştepta nimic în schimb.

Când spui "Te iubesc. Nu sunt de acord să te întâlneşti cu altă femeie/alt bărbat" situaţia e relativ asemănătoare. Te temi de pierdere! Dacă cealaltă femeie este mai atrăgătoare? Dacă celălalt bărbat este mai interesant? Te simţi ameninţat. Cealaltă persoană s-ar putea dovedi, pentru partenerul tău, mai bună ca tine. S-ar putea să o aleagă pe ea, ceea ce înseamnă că tu vei rămâne singur. Doar nu vrei să ajungi aici! Doar îţi iubeşti partenerul, n-o să permiţi aşa ceva!

Aceasta nu este iubire, deoarece iubirea extinde libertatea. Iubirea autentică îl ajută pe celălalt să evolueze, să-şi depăşească limitele, să-şi îmbogăţească experienţa, să se cunoască în profunzime. Iubirea adevărată nu limitează, nu pune bariere, nu creează închisori. închisorile sunt create din frică. Majoritatea sunt invizibile (înţelegi acum titlul cărţii?).

Dezaprobând, condamnând sau pedepsind nevoia lui de a-şi petrcce timpul cu altcineva (nu neapărat un partener erotic), te aperi de propria teama de pierdere şi abandon. Instrumentul pe care îl foloseşti este controlul. Controlul nu este iubire! Rădăcina nevoii de control este insecuritatea. Dacă ai fi sigur pe tine, i-ai acorda celuilalt toată libertatea din lume. îţi vei asuma riscul ca el, bucurându-se de această libertate, să întâlnească pe cineva mai potrivit sau mai stimulativ. Dacă se întâmplă asta nu-ţi modifică sentimentele nici măcar cu un milimetru. Tu nu-1 iubeşti pentru ca el să te iubească la schimb. Tu iubeşti pentru bucuria de a-ţi manifesta această putere. A iubi necondiţionat este o mare putere! Dacă el sau ea pleacă într-o altă direcţie, tu nu vei fugi după el ca să-ţi exprimi iubirea. Este ca şi cum un trandafir ar alerga după cineva ca sa-i ofere parfumul. Iubirea este parfumul fiinţei taie (când fiinţa a înflorit pe deplin). Dacă el pleacă sau vrea să plece, nu-1 vei reţine. O să fii trist(ă) o vreme. E firesc, cineva drag a plecat din viaţa ta. Dar iubirea ta nici nu va seca, nici nu va fi blocată sa curgă spre altcineva.

Dacă ceea ce citeşti îţi pare utopic sau nerealist, îţi garantez că este următorul nivel de evoluţie pentru noi, locuitorii acestui Pământ. Am întâlnit până acum 3 oameni în carne şi oase care să iubească în acest fel. Asta îmi dă mari speranţe, chiar dacă mi-au trebuit vreo 20 de ani până să-i găsesc.

Cum se atinge acest nivel? Cum se iubeşte fără a fi dependent? Cum să separi iubirea de nevoia de a poseda, teama de abandon, nevoia de control, teama de respingere? Într-un singur fel. Aflând cine eşti.

http://eulinterior.blogspot.ro