Meseria de mama

Intr-o zi, o femeie numită Anne, îşi lua carnetul de şofer. Când au întrebat-o care era profesia ei, ea avu un dubiu. Nu ştia cum să se considere.
Funcţionarul insistă: ”Ceea ce v-am întrebat este dacă aveţi un serviciu.”
”Sigur că da, am un serviciu”, exclamă Anne, “sunt mamă”.
“Noi nu considerăm ăsta un serviciu. O să consemnez casnică”, spuse funcţionarul cu răceală.
O prietenă a ei, Marta, auzi cele întâmplate şi căzu pe gânduri câtva timp. Intr-o zi, se află în aceiaşi situaţie. Persoana care o interoga era o funcţionară de profesie, sigură şi eficientă. Formularul părea enorm şi interminabil.
Prima întrebare era: “Care este ocupaţia dvs?”
Marta se gândi puţin şi fără să ştie cum, răspunse: “Sunt doctoră în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”. Funcţionara făcu o pauză şi Marta trebui să repete cu pauze, emfatic, apăsând cuvintele mai semnificative.
După ce a notat totul, tânara vru să verifice.
“Pot să vă intreb, ce înseamnă că faceţi, mai exact?”
Fără pic de nelinişte în glas, cu mult calm, Marta explică: “Desfăşor un program pe termen lung, înăuntru şi în afara casei”. 
Gândindu-se la familia ei, ea continuă: “sunt răspunzătoare de o echipă şi am primit deja patru proiecte. Muncesc în regim de dedicare exclusivă. Marea exigenţă este de 14 ore pe zi, uneori chiar până la 24 ore”.
Pe măsură ce îşi descria responsabilităţile, Marta observă creşterea tonului de respect în vocea funcţionarei. Când se întoarse acasă, Marta fu primită de echipa sa: o fetiţă de 13 ani, alta de 7 şi alta de 3. Suind spre dormitoarele casei, ea auzi pe cel mai nou proiect al ei: un bebe de 6 luni, probând o nouă tonalitate a vocii. Fericită, Marta luă pe bebe în braţe şi gândi la gloria maternităţii, cu multitudinea de responsabilităţi şi orele interminabile de dedicaţie.
”Mama unde-mi sunt pantofii? Mama, mă ajuţi să-mi fac o fundă? Mama, bebe nu încetează din plâns. Mama, mă aştepţi la sfârşitul orelor? Mama, vii mâine să mă vezi dansând? Mama, mergi la cumpărături? Mama…”

Stând în pat, Marta se gândi: ”Sunt Doctor în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane, dar bunicile ce or fi?”
Si apoi a descoperit un titlu pentru ele: “Doctore superioare în dezvoltarea infantilă şi în relaţiile umane”.
Străbunicile sunt “doctore executive superioare.”
Mătuşile sunt “doctore-asistente”.
Si toate femeile, mamele, soţiile, prietenele şi colegele, “doctore în arta de a face viaţa mai bună”.

Intr-o lume unde se dă atâta importanţă titlurilor, în care se cere mereu cea mai mare specializare în domeniul profesional, transformă-te într-o specialistă în arta de a iubi.

Morala: Am ajuns sa traim cu totii intr-o lume atat de ocupata si egoista, incat uitam esenta vietii in sine. Si de cele mai multe ori, uitam de cea care ne-a ajutat sa primim in dar viata. Dar de ce?

Felul in care iubim conteaza

Asteptand sa iau un prieten de la aeroportul din Portland, am avut una dintre acele experiente care iti schimba viata si despre care ii auzi pe unii oameni vorbind - cele care se strecoara in viata ta pe neastepate. Aceasta s-a intamplat la numai un metru de mine.

Straduindu-ma sa-l vad pe prietenul meu printre pasageri, am observat un barbat care se indrepta spre mine, avand in maini doua genti usoare. S-a oprit chiar langa mine pentru a-si saluta familia. Mai intai, si-a intins mainile spre fiul sau mai mic (de vreo sase ani). A urmat o imbratisare lunga si plina de dragoste. Cand s-au despartit destul de mult incat sa se priveasca, l-am auzit pe tatal spunand:

"Ce bine imi pare ca te vad, fiule. Mi-a fost atat de dor de tine!"

Fiul sau a zambit oarecum sfios, si-a indepartat privirea si a raspuns soptit:

"Si mie, tata!"
Apoi, barbatul s-a ridicat, a privit in ochii fiului sau mai mare (poate de noua sau zece ani) si luandu-i fata in maini i-a spus:

"Esti deja barbat. Te iubesc foarte mult, Zach!" Si s-au imbratisat cu o imbratisare tandra si iubitoare.
In acest timp, o fetita (poate de un an sau un an si jumatate) se zbatea pana la entuziasm in bratele mamei ei, fara sa-si ia vreun moment ochii de la minunata priveliste a intoarcerii tatalui. Barbatul a spus:

"Buna, fetita mea!", luand-o cu blandete din bratele mamei ei. A sarutat-o pe obrajori, a tinut-o aproape de pieptul sau si o legana. Fetita s-a linistit imediat si si-a pus capul pe umarul lui, ramanand nemiscata intr-o incantare candida.

Dupa cateva momente, a inmanat fetita fiului sau mai mare si a spus:

"Am pastrat ce era mai bun pentru la urma!" si a sarutat-o pe sotia sa. A fost cel mai lung si mai pasional sarut din cate imi amintesc sa fi vazut vreodata. A privit in ochii ei cateva secunde si a spus incet: "Te iubesc atat de mult!" Priveau unul in ochii celuilalt, zambindu-si fericiti, in timp ce se tineau de mana. Pentru un moment mi-au parut un cuplu proaspat casatorit, dar luand in considerare varsta copiilor, era imposibil.

M-am gandit la aceasta un timp, dupa care mi-am dat seama cat de absorbit eram de aceasta demonstratie extraordinara de dragoste neconditionata care era la doar un brat departare de mine. Deodata m-am simtit stanjenit, ca si cum invadasem ceva sacru, dar am fost uimit sa-mi aud propria voce intreband cu emotie: "Uau! De cand sunteti casatoriti?"
-"Suntem impreuna de paisprezece ani in total, dar casatoriti de doisprezece. A raspuns, fara sa-si ia privirea de la fata incantatoare a sotiei sale.
-"Pai atunci, de cand esti plecat?" l-am intrebat.

In cele din urma barbatul s-a intors si m-a privit, pastrandu-si acel zambet stralucitor.

"De doua zile intregi!"

Doua zile? Eram inmarmurit. Judecand dupa intensitatea acelei intalniri, am presupus ca fusese plecat de cel putin sase saptamani - daca nu de cateva luni. Stiu ca m-a tradat expresia fetei si am spus aproape fara sa vreau, sperand sa-mi inchei interventia inoportuna cu o urma de politete:

"Sper ca si casnicia mea sa fie atat de pasionala dupa doisprezece ani!"

Deodata barbatul nu a mai zambit. M-a privit direct in ochi si cu o forta care mi-a patruns direct in suflet, mi-a spus ceva care m-a schimbat pe loc:

"Nu spera, prietene... decide!"
Apoi mi-a oferit iarasi un zambet minunat, mi-a strans mana si a spus:

“Dumnezeu sa te binecuvanteze!"

Facand asta, el si familia lui s-au intors si au plecat impreuna. Inca mai priveam cum se indeparteaza acel om extraordinar si familia lui deosebita, cand, prietenul meu vine si-mi spune:

"Hei, la ce te uiti?"
Fara ezitare si cu un aer ciudat de siguranta am raspuns:

"La viitorul meu!".

Clinica

 

Am fost chemată la Clinica lui Dumnezeu pentru o revizie de rutină şi bine a fost, pentru că am constatat că eram bolnavă:

Când îngerii mi-au verificat tensiunea, au văzut că aveam
Duioşia scăzută.

Luându-mi temperatura, termometrul a înregistrat
40 grade de Îngrijorare.

Mi-au făcut o electrocardiogramă şi diagnosticul a fost că aveam nevoie de mai multe by-pass-uri de Dragoste, pentru că arterele mele erau blocate de
Singurătate şi Egoism şi nu aprovizionau inima mea golită.

Am trecut la ortopedie, pentru că nu mai puteam merge alaturi de fratele meu, nici să-i mai dau o îmbrăţişare frăţească pentru că aveam o fractură din lovitura cu
Invidia şi Egoismul.

De asemenea mi-au găsit MIOPIE SPIRITUALĂ, pentru că deja nu mai puteam vedea mai departe de lucrurile negative ale vieţii şi ale aproapelui meu.

Când m-am văitat de surzenie, am fost diagnosticat că mă lăsasem de RUGĂCIUNE… şi de a asculta vocea LUI în fiecare zi.

Azi am primit o consultaţie gratuită şi mulţumită îndurării Sale nemărginite, promit că la ieşirea din această clinică voi lua numai medicamentele
pe care mi le-au recomandat privind calea şi adevărul Său:

La trezire, să beau un pahar mare de Recunoştinţă.
Sosind la servici, să iau o lingură plină de Pace.
În fiecare oră să iau o pastilă de Calm şi o cupă de
Umanitate şi Solidaritate.
Ajungând acasă, să-mi injectez o Doză de Iubire.
Și înainte de a mă culca, să iau două capsule de Linişte Sufletească.

Astfel, Dumnezeu este mereu lângă tine, în locul unde te afli acum şi în condiţiile pe care le trăieşti, dar ţine seama că, pentru a-L auzi şi simţi,
trebuie să-ți deschizi inima.

http://filedelumina.ro/

Strigătul

 

Într-o zi, de primăvară, cu sufletul plin de greutățile vieții am murmurat:
- Doamne, vorbește-mi.
Un copac și-a fremătat frunzele, dar nu am auzit.
Dumezeu nu m-a auzit, m-am gândit eu, așa că am ridicat vocea:
- Doamne, de ce nu-mi vorbești? Nu mă auzi?
Un tunet a zguduit cerul, dar eu nu l-am băgat în seamă.
El este ocupat, am judecat eu, așa că m-am decis să-l deranjez și să-l fac vizibil.
- Doamne, lasă-mă să Te văd!
O stea a luminat cerul, dar eu nu am observat.
M-am enervat și am strigat:
- Doamne, fă o minune!
Exact în acel moment s-a născut un copil, dar eu nu am știut.
Disperat, am început să bat cu piciorul în pământ și am urlat cu toate puterile:
- Atinge-mă, Doamne, și arată-mi că ești lângă mine!
Dumnezeu a coborat și m-a atins, dar eu am alungat fluturele care mi se așezase pe mână.

http://filedelumina.ro/

Cele 3 porţi

 

Un rege avea un fiu deştept şi curajos. Ca să-l pregătească pentru a înfrunta viaţa, îl trimise la un bătrân înţelept.

- Luminează-mă: ce trebuie să ştiu în viaţă?
- Vorbele mele se vor pierde precum urmele paşilor tăi pe nisip, dar o să-ţi dau totuşi câteva sfaturi. În drumul tău prin viaţă vei întâlni trei porţi. Citeşte ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorinţă mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăieşti din nou şi din nou ceea ce încerci să eviţi. Nu pot să-ţi spun mai mult. Tu singur trebuie să treci prin asta, cu inima şi cu trupul. Acum du-te! Urmează drumul acesta drept din faţa ta.

Bătrânul înţelept dispăru şi tânărul porni pe drumul vieţii. Nu după mult timp, se găsi în faţa unei porţi mari, pe care se putea citi:

SCHIMBĂ LUMEA.

Asta era şi intenţia mea, gândi prinţul, căci chiar dacă sunt lucruri care îmi plac pe această lume, altele nu-mi convin deloc.
Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea şi vigoarea sa îl împinseră să se confrunte cu lumea, să întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea după dorinţa sa. El găsi plăcerea şi beţia cuceritorului, dar nu şi alinarea inimii. Reuşi să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară.

Anii trecură. Într-o zi îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat tu pe acest drum?
- Am învăţat să deosebesc ceea ce e în puterea mea de ceea ce îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.
- Bine, zise bătrânul. Utilizează-ţi forţele pentru ceea ce stă în puterea ta şi uită ceea ce-ţi scapă printre degete.

Şi dispăru.

Puţin după această întâlnire, prinţul se găsi în faţa celei de-a doua porţi pe care stătea scris:

SCHIMBĂ-I PE CEILALŢI.

Asta era şi intenţia mea, gândi el. Ceilalţi sunt sursa de plăcere, bucurii şi satisfacţii, dar şi de durere, necazuri şi frustrări.
El se ridică deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul sau. Încerca să le pătrundă în caracter şi să le extirpeze defectele. Aceasta fu a doua luptă a sa.

Într-o zi, pe când medita asupra utilităţii tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalţi, îl întâlni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce ai învăţat tu, deci, pe acest drum?
- Am învăţat că nu ceilalţi sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacţiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine, prind rădăcină toate aceste lucruri.
- Ai dreptate, spuse bătrânul. Prin ceea ce ceilalţi trezesc în tine, ei te descoperă în faţa ta. Fii recunoscător celor care fac să vibreze în tine bucuria şi plăcerea, dar şi celor care fac să se nasca în tine suferinţa sau frustrarea, căci prin ei viaţa îţi arată ce mai ai încă de învăţat şi calea pe care trebuie s-o urmezi.

Nu după multă vreme, prinţul ajunse în faţa unei porţi pe care scria:

SCHIMBĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI.

Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de făcut, îşi zise el şi începu lupta cu el însuşi.
El caută să pătrundă în interiorul său, să-şi combată imperfecţiunile, să-şi înlăture defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său.
După câţiva ani de luptă cu el însuşi, după ce cunoscu câteva succese, dar şi eşecuri şi rezistenţă, prinţul îl întâlni iarăşi pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce ai învăţat tu pe acest drum?
- Am învăţat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar şi altele care ne rezistă şi pe care nu le putem învinge.
- Aşa este, spuse bătrânul.
- Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toţi şi chiar împotiva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunţ, să mă dau bătut şi să mă resemnez.
- Asta va fi ultima ta lecţie, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te şi contemplă drumul parcurs, răspunse bătrânul şi apoi dispăru.

Privind înapoi, prinţul văzu în departare spatele celei de-a treia porţi pe care stătea scris:

ACCEPTĂ-TE PE TINE ÎNSUŢI.

Prinţul se mira că n-a vazut cele scrise atunci când a pătruns prima dată prin acea poarta, dar în celălalt sens.
În luptă devenim orbi, îşi spuse el. Şi mai văzu zăcând pe jos, peste tot în jurul lui, tot ce a respins şi a învins în luptă cu el însuşi: defectele, umbrele, frica, limitele sale.
Le recunoscu pe toate şi învăţă să le accepte şi să le iubească. Învăţă să se iubească pe el însuşi, fără să se mai compare, să se judece, să se învinovăţească.

Îl intalni din nou pe bătrânul înţelept, care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat în plus pe acest drum?
- Am învăţat că urând sau detestând o parte din mine înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Am învăţat să mă accept în totalitate, necondiţionat.
- Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie să-l uiţi în viaţă, acum poţi merge mai departe.

Prinţul zări în departare cea de-a doua poartă, pe spatele căreia scria:

ACCEPTĂ-I PE CEILALŢI.

Şi în jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a întâlnit în viaţa sa, pe cei pe care i-a iubit şi pe cei pe care i-a urât, pe cei pe care i-a ajutat şi pe cei pe care i-a înfruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil să le vadă imperfecţiunile, defectele, lucrurile care altădata îl deranjau enorm şi impotriva cărora luptase.

Bătrânul înţelept apăru din nou şi-l întrebă:
- Ce-ai învăţat mai mult decât prima dată pe acest drum?
- Am învăţat că fiind în acord cu mine însumi, nu mai am nimic de reproşat celorlaţi şi nici nu mă mai tem de ei. Am învăţat să-i accept şi să-i iubesc aşa cum sunt.- Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie să-l ţii minte.

Continuă drumul. Prinţul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în urmă, şi văzu ceea ce era scris pe spatele ei:

ACCEPTĂ LUMEA.

Privi în jurul său şi recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina şi frumuseţea tuturor lucrurilor, de perfecţiunea lor.
Era totuşi aceeaşi lume de altă dată. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa? Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă:
- Ce-ai învăţat pe drumul acesta?
- Acum am învăţat că lumea este oglinda sufletului meu. Că eu nu văd lumea, ci mă văd în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată, când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Ea există, atât. Nu lumea mă necăjea, ci starea mea de spirit şi grijile pe care mi le făceam. Am învăţat să o accept fără să o judec, fara nici o condiţie.
- Acesta este cel de al treia lucru important pe care nu trebuie să-l uiţi. Acum eşti împăcat cu tine, cu ceilalţi şi cu lumea!

Eşti pregătit să porneşti spre ultima încercare: trecerea de la liniştea împlinirii, la împlinirea liniştii, spuse el şi dispăru pentru totdeauna.

www.ozibuna.net

Cescuta de ceai – poveste cu tâlc

 

“O familie a plecat într-o excursie în Orient să cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la căsătorie. Amândurura le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat:”Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.”

În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: “Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argila roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasă-mă în pace,” dar el a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe:“Încă nu!”.

Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Opreşte!” Ameţesc! O să-mi fie rău!” am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit:”Încă nu.” M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit, şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a convenit şi apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură. Am strigat, am bătut şi am izbit uşa … “Ajutor! Scoate-mă de aici!”. Puteam să-l văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta:”Încă nu.” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! ”. Ei, aşa este mult mai bine” m-am gândit.

Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează”, am strigat. EL doar a dat din cap si a spus: “Încă nu!” Apoi, deodată, m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi EL m-a scos afara şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat, şi am aşteptat întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?” O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: ”Uită-te la tine.” Şi m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!!

El a vorbit blând: “ Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevarat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine…”

Morala este aceasta: Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta, sfânta SA voie.
Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când ţi se pare că lumea se învârteşte necontrolat, când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu OLARUL.

“Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.. De alte gânduri şi rosturi sunt străin.”

Pr. Arsenie Boca

www.traiestezambind,ro