“Eu” putem să spunem numai despre noi”

 Șase respirări.

Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversitățile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieții noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa niște sentimente. Mai puțin de ură, întrucâtva de patemi dar… de dragoste mai ales.

***

Descurajez pe cei care spunând „Eu” se înțeleg pe sine. Îi descurajez cu indiferență. Eu” putem să spunem numai despre noi, și aceasta numai când avem grijă de cerul pământului.

***

Deplâng pe cel care plânge când plouă, ca pe un risipitor cu avutul sării. Laud pe cel care face acoperișe. Disprețuiesc pe cel care plânge noaptea. Plânsul profund e pe soare, în amiază, la douăsprezece. Atunci.

***

Dacă vrei să existe cinste şi curățenie, fii chiar tu însuți cinstit şi curat. Abia după aceea vezi şi bucură-te dacă mai există în afara ta cinste şi curăţenie. Abia după aceea întristează-te și scuipă dacă în afara ta nu există cinste și curățenie.

***

Ca să poți să te fii, stai locului şi sfințește-l, iar în călătorie trimite-ţi numai ochiul. Vai de cel care se odihnește la umbra copacului sădit de strămoșul altuia. Lasă-te ars de soare, dacă n-ai moștenit vreo umbră de arbore. Sădește-te tu însuți, dacă nu s-a sădit pentru tine! Fii strămoș, dacă n-ai avut norocul să fii strănepot.

***

Nu trăim decât o singură dată și numai o singură viață. A avea un ideal înseamnă a avea oglindă. Într-un ideal te speli ca-ntr-o apă curată. Într-o oglindă îți speli chipul obosit, potrivindu-ți-l până când accepți să fii.

Nichita Stănescu,Respirări

http://webcultura.ro/

Nichita Stanescu-Cântec de dor

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Nichita Stănescu-Cantec fara raspuns

“Eu nu ma pot infatisa ochilor tai si nici auzului tau pentru ca eu nu sunt vedere si nici auz. Eu locuiesc undeva intre vedere si auz, eu sunt o tanjire a tuturor organelor omului, o tanjire de cunoastere, o tanjire a simturilor , o tanjire a ideilor lui catre perfectiune.''

 

Cântec fără răspuns

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape, despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?…

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger…

Nichita Stanescu-Inima -planeta misterioasa

Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie.
Amintirea întâmplarilor mele
vine din viitor, nu din trecut.
Deci spun: se vor darâma mari frânghii de ploaie
prin aerul umed care ne-a-nfasurat
înserarile.

Inima, inima, planeta misterioasa,
suflete, suflete, aer prin care se-apropie
imaginile tale tandre, putin fluturate
de respiratia mea.

Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie,
aniversarea pietrelor de caldaram în care
potcoava lunii va izbi, când voi trece ridicat în sa
aniversarea bicicletelor rezemate de zid, aniversarea
numerelor de licean purtate la mâneca,
aniversarea tuturor vorbelor care
tin în dintii literelor
dorintele, dragostea...

Inima, inima, planeta misterioasa
pe care mi-ar fi placut sa traiesc si sa mor.

 

 

Nichita Stanescu-Alta matematica

 

Noi stim ca unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o para
nu stim cât face.
Stim ca cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu stim cât face.
Stim, noi stim ca opt
impartit la opt fac unu,
dar un munte impartit la o capra
nu stim cât face.
Stim ca unu plus unu fac doi,
dar eu si cu tine,
nu stim, vai, nu stim cât facem.

Ah, dar o plapuma
inmultita cu un iepure
face o roscovana, desigur,
o varza impartita la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un inger,
o conopida plus un ou,
face un astragal...

Numai tu si cu mine
inmultiti si impartiti
adunati si scazuti
raminem aceiasi...

Pieri din mintea mea !
Revino-mi în inima !

Nichita Stanescu-Nu putem...

Nu putem inventa sentimente. Le putem descoperi si exprima, iubi si uri, le putem apropia de inima sau le putem respinge.

Nichita Stanescu

Nichita Stanescu-Imbratisarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

Nichita Stanescu-Poem

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...

Nichita Stanescu-Ce bine ca esti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrîşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Nichita Stanescu-Emotie de toamna

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.