La 17.00 am intalnire
cu directorul. Imi trec unghiile rosii peste dosarele groase si imi repet in
minte discursul. Totul decurge bine. Raman o clipa singura in biroul ala
dreptunghiular, cu pereti din sticla. Mai lucrez ceva, imi mai vin proiecte si
oameni noi, vad ce accept si ce nu, dar nu ma pierd niciodata cu firea. Asta-i
lege. Asta-i legea.
Tastez ceva. Ma opresc si o fixez cu privirea. 5 secunde, nu mai mult. Atat imi trebuie. Imi incrucisez bratele, schitez un zambet ironic si dau ochii peste cap.
Gata, a priceput
mesajul, pot pleca. Calc apasat, merg dreapta, ca doar de ieri am fusta noua,
din piele. Mai lucrez ceva, imi mai vin proiecte si oameni noi, vad ce accept
si ce nu, dar nu ma pierd niciodata cu firea. Asta-i lege. Asta-i legea.
Ma conversez cu
project managerul din colt, cu programatorul de la fereastra si cu web
designerul din fata. E una la intrare care mereu ma saluta cand vin, oare ea
n-o fi vazut ca o ignor, ca nu conteaza?
We are not the same,
imi spun, in timp ce mai dau o data ochii peste cap. Reflex, ce sa-i faci?
La 17.00 am intalnire
cu directorul. Imi trec unghiile rosii peste dosarele groase si imi repet, in
minte, discursul. Totul decurge bine. Raman o clipa singura in biroul ala
dreptunghiular, cu pereti din sticla.
In fata, Bucurestiul
se pregateste, incet, de transformare. Luminile de pe Basarab se aprind,
masinile se inghesuie la semafoare, cafenelele se umplu de oameni.
E toamna tarzie.
Bureaza un pic. Cerul e acoperit din loc in loc cu nori amenintatori. N-o sa
ploua, o spun ca o sentinta. Si, dintr-o data, acelasi sentiment.
Sunt peste toate. Like
a little God, rad infundat si privesc peste umar la gloata din stanga mea.
Dau sa plec. Proasta
de la intrare nu ma vede si ma loveste in plin. Cafeaua se revarsa pe fusta mea
cea noua si, mai rau, pe telefon. In masina incerc din rasputeri sa il deschid.
Nimic.
E rosu si o coada pana
la Ploiesti. In stanga mea, pietonii se opresc si ei. O doamna trecuta de prima
tinerete priveste fix, in fata. Are o haina de blana, un pic tocita si niste
pantaloni evazati. Ciudat, dar imi place. Are acel ceva. Prestanta, poate.
Priveste trist. Foarte trist. Fuck! D-asta nu-mi place sa nu-mi mearga
telefonul. Incep eu acum sa ii vad pe astia care nu conteaza!
Dar uite, desi e
trista, s-a machiat si a iesit din casa. Si mai are si prestanta. Nu, demnitate
as zice.
Intoarce si ea capul
spre mine. Mimez nepasarea. Cand traverseaza ma priveste iar pret de o secunda.
Imi zambeste. Nu stiu de ce naibii, ca nu ma cunoaste, dar femeia aia trista
mi-a zambit chiar mie!
Verde! Ce bine! Gata
sa o iau razna!
Trec pe langa Unirea.
Iar rosu. Pe cladire, imens, o reclama la…ceva, ah, la manusi, uite! Da,
frumoase, poate imi iau si eu! Se mai fac si reclame reusite, imi spun si
urmaresc cu mai mare interes.
O fata frumoasa le
cumpara, isi trece degetele fine peste pielea de calitate si pleaca. Ajunge in
dreptul unei batrane care vinde patrunjel. I le intinde si pe fata amandurora
se iveste un zambet mare. Vai, se imbratiseaza. Mda, nu mai suport, imi iau
ochii de la reclama asta de doi bani.
Nu stiu cum fac insa
ca langa Unirii vad tocmai o batranica care vinde niste flori. Sta asezata pe
treptele de la Zara si isi strange paltonul pe langa ea.
O fata se opreste si
ridica un buchet de flori. Se ridica si batranica. Vorbesc. E buna batranica, ma
gandesc. O sa cumpere. Fata ridica toate buchetele de flori si intinde o
bancnota de 50 lei. Batrana se blocheaza o secunda. Ca si mine.
Se imbratiseaza. Ca in
reclama. Fata pleaca, iar femeia incepe sa-si stranga lucrurile fericite.
“Fa proasto, nu vezi ca e verde de 5 minute?!” imi zice unu care trece pe langa
mine.
Ce lume rea, imi spun,
in timp ce bag intr-intaia si calc acceleratia.
Mai merg ce mai merg
si, pe la Izvor, ce crezi, protest. Vai, deci nu pot sa cred! Si am evitat atat
stirile despre asta pe net si la televizor!
In fata mea, trec
unii. Pancarte, poze. Si imi amintesc. N-am incotro. Toata lumea tace. Doar ei
vorbesc, si striga, si incearca sa ne anime si pe noi. Dar noi ii privim ca
prostii. Eu nu-mi pot lua ochii de la poze. Simt ca mi se face rau. Deschid mai
mult geamul. Ma izbeste aerul ala curat. O fi venit de la ei. Frigul ala
imbibat cu optimism, revolta si speranta. Mai inaintam un pic.
Ii lasam in spate. Geamul a ramas deschis. E bine asa. Sunt alive din nou, imi
spun. La un sens giratoriu, nu stiu cum se face ca raman iar blocata. In stanga
mea, Dambovita. E aproape mut.
Imi aud doar respiratia. Dintr-o data, ma simt
mica, prea mica. Privesc din nou in stanga. Parca m-ar lua plansul, dar habar
nu am de ce.
Drumul pana aproape de casa e liber. Nu spun
nimic. Gandurile imi sunt goale. Mai am un singur semafor si gata.
Nu-mi place starea asta. Nu ma inteleg si nu
stiu cum sa redevin din nou eu. Si, dintr-o data, inteleg. Imi trece prin fata
ultima jumatate de ora.
Nu sunt a little God, sunt un nobody cu
pretentii de diva. Da, am haine de firma, iPhone ultima generatie, masina
ultimul racnet si prieteni sus pusi. Stiu cum sa fac din priviri si cuvinte
oamenii, dar…what’s the point?
As fi putut fi altfel. Ca femeia aia trista,
dar care a zambit. Ca fata aia banala, dar care a facut o fapta buna. Ca
tinerii aia revoltati, dar care au avut puterea sa ii schimbe pe altii.
Peste cateva secunde se va face verde. Sa trec
calea tampitului care vine din stanga sau sa fac dreapta, cum trebuie? Ar
insemna 10 minute in plus.
Ma uit in stanga. O
groaza de masini. Telefonul incepe subit sa sune. Il ignor. La asta ma pricep
cel mai bine. Ochii ma gadila, iar fata mi se umezeste instant.
Verde.
Masinile trec una dupa
alta. Sunet de roti, de motoare, de radiouri si de voci de copii. Niciun semn,
insa, de claxoane nervoase.
* un articol de Marina
Rasnoveanu
www.garbo.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu