Intre real si ideal, iubirea

Asteptand ca celalalt sa surmonteze defectele noastre, sa imbratiseze propriile noastre dorinte si sa dea un sens vietii noastre, avem despre iubire o imagine de neatins. Cultura o intretine, asteptarile cresc… Unde e adevarul?

Este el sau ea? De ce nu intalnesc niciodata persoana potrivita? Cum sa stiu daca il iubesc? El ma iubeste cu adevarat? Vietile si visurile noastre de iubire se construiesc in jurul acestor intrebari care revin mereu in minte si pe care nu incetam, adesea patetic, sa le punem unul altuia. In timp ce romantismul este vandut in roz in fiecare an, de 14 februarie, si sexul este revendicat de negustorii de placere, care ne spun unde si cum sa avem orgasm, sentimentul in sine a devenit un bun de consum pe care este foarte convenabil sa il achizitionam. Intr-o societate care favorizeaza solutiile rapide, satisfactia imediata, rezultatele fara efort, retetele infailibile si asigurarea impotriva oricarui risc, dragostea este fortata sa se plieze pe exigentele noastre de rentabilitate imediata. Ma de¬zamagesti – te doresc mai putin, nu mai avem inima care bate puternic la ideea de a ne revedea: sa ne despartim!

PREFERAM PASIUNEA IN LOCUL CALMULUI

Pentru psihanalistul francez Marie-Laure Colonna, „daca pasiunea se stinge dintr-o data, isi schimba nivelul, daca sentimentele se egalizeaza, oamenii se separa si cauta alti parteneri, doar pentru a se avanta din nou in baia clocotinda a pasiunii. Acest lucru provoaca, la fiinte fragile, ideea ca dragostea inseamna a trai o stare continua de indragostire, chiar de dependenta. Cautarea pasiunii o inlocuieste pe cea a libertatii si a echilibrului. Gustul dependentei este preferat, in detrimentul linistii si adevaratei cunoasteri a celuilalt“.

Aceste mecanisme de dependenta sunt impinse la extrem pe site-urile de intalniri, care continua, fara oprire, sa ne incite „sa gasim mai bine“. Exemplu: ultima campanie publicitara a unui site de dating: „Este inutil sa va intalniti cu primul venit daca al doilea este facut pentru dv.“. Este o invitatie la zapping, la a spera mereu intr-o intalnire ulterioara pentru a gasi ceea ce nu am gasit pana acum. Sa alergam dupa o imagine despre celalalt, „facut exact pentru noi“. Ca si cand fanteziile noastre amoroase, leganate de povesti cu zane si printi fermecati, nu s-ar lovi suficient de socul cotidian.

RENUNTAM GREU LA IMAGINEA IDEALA DESPRE CELALALT

In Belle du Seigneur (Frumoasa Domnului), romanul de baza al idealizarii celuilalt, Albert Cohen descrie astfel primele ganduri de tulburare a Arianei: „Iar acum, el era un barbat pe care il cunostea si care tocmai stranutase in dupa-amiaza asta, dupa ce avusesera relatii sexuale, un stranut pe care il auzise cu groaza in linistea de dupa. Dumnezeule, stranuta, plec!“ „In viata adevarata“, explica terapeutul de cuplu Geneviève Djénati, „trebuie neaparat sa renuntam intr-o zi la imaginea ideala, aproape lipsita de imaginea fizica, corporala, a celuilalt, daca nu vrem sa ne pierdem in aceasta imagine. Alteritatea nu poate avea loc decat cu acest pret: a admite realitatea celeilalte fiinte, atat de asemanatoare cu noi insine si purtatoare a ceea ce ne displace, de asemenea.“

Ne displace? Si atunci cum sa ne imaginam, in timp ce noi speram ca dragostea sa fie neconditionata? Misticii ne asigura ca doar Dumnezeu poate iubi cu adevarat, si se confrunta cu indoiala si singuratatea pentru a se convinge mai bine de acest lucru. Parintii adesea isi privesc copiii cu mai mare drag decat o fac cu partenerii de viata. Dar cum sa reasezam dragostea unui barbat sau a unei femei in aceasta perspectiva de neatins?

Celibatari, cupluri recente sau de lunga durata, aspiram cu totii cu atat mai mult la dragostea adevarata, cu cat pare ultimul refugiu in care ne putem oferi posibilitatea de a fi noi insine in totalitate. A devenit ultimul interstitiu de libertate in care putem da sens vietii. „Dragostea si-a schimbat total forma“, explica psihanalistul Umberto Galimberti. „Nu mai are nimic de-a face cu ceea ce era odata. A devenit unicul spatiu in care individul se poate exprima cu adevarat el insusi, in afara rolurilor pe care este constrans sa si le asume intr-o societate organizata precum a noastra.“

ASTEPTARI PREA MARI

Mai mult ca niciodata, asteptam de la el ca sa ne accepte defectele, sa ne hraneasca apetitul de a trai, sa imbratiseze nevoile noastre si sa ne ghideze spre certitudinea de a fi fericiti. Dar suntem oare pregatiti sa sacrificam totul pentru acest scop? Nu este sigur. „Dragostea – fiind singurul loc in care eul se poate desfasura si sa-si poata exercita libertatea in afara oricarei reguli – a devenit locul de radicalizare a individualismului“, mai spune Umberto Galimberti. „Barbatii si femeile cauta in relatia amoroasa nu atat raportul cu celalalt, cat posibilitatea de a-si implini propriul eu profund, care nu mai gaseste loc sa se exprime in alta parte.“ Dragostea se arata astfel, in acelasi timp, indispensabila realizarii de sine si mai complicata ca niciodata. Pentru ca ceea ce se cauta astazi in implinirea dragostei, nu este celalalt, ci, prin el, eul personal.

Or, a dori, a spera, a intrevedea o posibilitate de realizare pentru sine nu poate decat sa se loveasca de natura insasi a dragostei adevarate, in care doua persoane inceteaza sa mai intruchipeze roluri, in care sunt modificate de relatia pe care ei insisi au facut-o sa se nasca, se deschid una alteia. Aceste doua persoane fac sa apara o a treia entitate, care nu si-ar gasi existenta decat prin asocierea celor doua. Dragostea adevarata cere rabdare, perseverenta, luciditate si abandon: toate acestea sunt calitati care se „muncesc“. Dragostea adevarata este un efort; dragostea adevarata este un pariu. Care ofera insutit ceea ce a primit.

A IUBI INSEAMNA…

Un terapeut conjugal american, Harville Hendrix, autor al lucrarii Cuplul, instructiuni de folosire, a stabilit zece reguli care ne permit sa avansam pe calea dragostei adevarate.

• A intelege ca relatia noastra amoroasa are un scop ascuns: vindecarea ranilor din copilarie pentru ambii parteneri.

• A incerca sa apropiem adevarul de partenerul nostru scapand de iluziile si proiectiile noastre.

• A comunica nevoile pe care le avem si dorintele personale partenerului.

• A veghea la construirea relatiei si la efortul zilnic pentru a o intretine.

• A intelege ca dorintele si nevoile partenerului au la fel de multa importanta ca ale noastre.

• A invata sa ne cunoastem zonele de umbra pentru a nu le proiecta asupra partenerului.

• A avea incredere in celalalt si a ne abandona tacticile autodistructive.

• A cauta in noi insine fortele si aptitudinile care ne lipsesc, si a nu astepta ca celalalt sa ne completeze.

• A iubi neconditionat.

• A accepta dificultatea de a iubi cu adevarat.
• 
  
• http://www.psychologies.ro/
• 
  

Cum simtim nevoia de a iubi?

Iubire, iubire, te iubesc atat de mult… Este oare sigur acest lucru? Suntem inca gata sa ne indragostim, sa ne lasam invadati de celalalt, sa „uitam de noi“, intr-o societate care asimileaza legatura sentimentala cu o dependenta afectiva?

Ea iese in oras de cel putin trei ori pe saptamana. Adesea, iubitii de ocazie mai stau. Cateva saptamani, cateva luni. Destul de rar raman mai mult alaturi de ea: „Uit si eu de mine si, foarte repede, ma sufoc“. Nu s-a indragostit de prea multe ori si nici nu-si face griji: „Ma simt bine singura si oricum nu am timp suficient“. Intre munca, iesirile cu prietenii si cursurile de Pilates, nu-i mai ramane mult timp la dispozitie. De altfel, S., 35 de ani, spune ca este fericita astfel.

Sunt din ce in ce mai multi cei care isi asuma acest statut si chiar reusesc sa starneasca invidii: „Prietenele mele casatorite isi petrec timpul plangandu-se de obligatiile pe care le au. Ele sunt geloase pe libertatea mea. Nu sunt asa de sigura ca dragostea si cuplul mai continua sa reprezinte idealurile spre care aspira generatia mea. Cand ma satur sa fiu doar cu mine, atunci gasesc pe cineva“, marturiseste M., 40 de ani.

UN SENTIMENT INDISPENSABIL

Aceste atitudini se lipesc perfect de discursul foarte contemporan axat pe grija de sine: „Infloriti, deveniti cei mai buni, descoperiti cine sunteti, simtiti-va bine cu voi insiva“. Or, a imprumuta aceasta directie nu faciliteaza intalnirea, intrucat a „te indragosti, inseamna a lasa sa cada toate zidurile, a lasa garda jos, a nu te mai preocupa de sine si a accepta ca celalalt sa devina centrul lumii tale interioare“, ne asigura psihiatrul si psihanalistul parizian Patrick Lambouley. Pentru a se face simtit, sentimentul are nevoie ca noi sa ne desprindem de noi insine, sa fim pregatiti sa ne lasam invadati de celalalt.

„Ce face? Ce gandeste? Unde este?“ Intrebari imposibile daca suntem plini de sine. Si, de altfel, cum sa acceptam sa ne pierdem suveranitatea, stapanirea de sine, intr-un univers in care necesitatea de a fi cel mai bun este mereu pusa pe primul plan? Pentru unii, a-si asuma riscul de a fi respinsi de cel sau cea de care sunt indragostiti este de neconceput.

Ei prefera sa fie iubiti decat sa se indragosteasca, atat de mult le este frica sa nu depinda de celalalt, sa fie uitati sau detestati. Dragostea le pare un sentiment periculos. Ei aleg deci sa treaca peste el si compenseaza cum pot – de exemplu, investind si urcand in ierarhia muncii.

Suntem oare de gheata? Nu este foarte sigur acest lucru, in trucat semnalele sunt contradictorii. Piata „sufletului pereche“ explodeaza: site-urile de intalnire, retelele sociale pe internet, site-urile celibatarilor, speed dating-ul… Si, in opinia psihologilor, plangerile legate de solitudine si de cautarea disperata a sufletului-pereche alimenteaza esentialul monologurilor de pe canapelele din cabinetele de terapie.

Nu e nimic optimist aici. Daca exista suferinta si frustrare, este din cauza ca, de la inceput, suntem cu totii facuti sa iubim si sa fim iubiti. Suntem „structural predispusi spre dor“, explica psihanalista Pauline Prost. „Omul este astfel facut incat are nevoie de celalalt pentru a supravietui, inca de la nastere“. Toate experimentele au demonstrat ca, intr-adevar, chiar daca este bine hranit si ingrijit, un sugar nu poate supravietui fara afectiune.

Dar, atentie la exagerari! In opinia Paulinei Prost, a suprainvesti afectivitate in propriii copii poate face ravagii in dezvoltarea viitoarei lor atitudini in dragoste: „Unii adulti au fost atat de mult sufocati cu iubire in copilaria lor, incat nu au mai putut gasi in ei spatiu pentru dor, acea senzatie de vid interior care ne permite sa ne indragostim. Parintii lor s-au dedicat atat de mult lor, le-au devansat atat de mult dorintele, i-au lasat sa se scalde atat de mult in fericire, adica in satisfactie, incat le-au inchis usa sentimentelor“.

M. are 38 de ani si „cauta“. Cel putin de doua ori pe saptamana. „Brunete, blonde, roscate… Caut pe net sau «agat» in baruri.“ Dar, in anumite seri, el vrea „sa uite de toate astea“. Este obosit, un pic dezgustat. „Din ce in ce mai des, incurc prenumele. Totul este atat de confuz. Adesea, am impresia ca femeile seamana toate intre ele si ca este mereu acelasi lucru.“

Spune ca s-a saturat sa se intoarca singur acasa in zorii zilei, ca i-ar placea sa se indragosteasca, sa gaseasca una care sa „iasa din multime“, dar acest lucru nu se intampla. „Multi pacienti nu suporta ideea vidului“, constata psihiatrul si psihanalistul Didier Lauru. „Internetul si iesirile in oras faciliteaza aventurile de o seara.

Dar incepand din momentul in care relatiile sunt doar sexuale si consumeriste, sansele de a iubi sunt nule, pentru ca nu mai ramane loc pentru sentimente.“ A ne indragosti necesita perioade de vid, faze solitare si melancolice, episoade „gri“, triste, plictisitoare. Astfel, cei care trec de la o persoana la alta si care isi ocupa frenetic gandurile si zilele pot, cu mare dificultate, sa simta acest sentiment.

MITURI TENACE

„Opinia comuna este aceea de a crede ca vine de la sine, ca iubirea sa triumfe in armonia sexuala, si ca este orizontul fericirii. Dar este o pseudoevidenta, pe care o vad dezmintita in fiecare zi, in timpul sedintelor de terapie“, afirma Pauline Prost. „Dorinta si sentimentul nu fuzioneaza decat sporadic. Unii nu ajung niciodata – in ciuda libertatii sexuale si a evolutiei societatilor noastre occidentale – sa asocieze dragostea cu sexualitatea.“

Dupa cum explica psihanalista, „dragostea si dorinta au in comun dorul, dar marea diferenta este ca dorinta nu isi cunoaste obiectul precis. Ea rataceste. Rolul dragostei consta in a ne face sa credem ca celalalt este obiectul dorintei noastre“. Altfel spus, dorinta este sageata, iar dragostea este tinta.

„Dar aceasta tinta este in miscare“, sustine psihanalista, „pentru ca obiectul care ne lipseste si pe care il cautam nu mai exista: era odinioara sanul mamei, bratele sale, privirea sa adancita in a noastra. Credem ca o regasim atunci cand ne indragostim gratie unui semn, unei trasaturi, unei caracteristici fizice (nu mereu flatanta, de altfel) care ne face sa cadem in bratele celuilalt si ne aminteste – adesea inconstient – de o legatura fuzionala a primei copilarii…

Doar atunci cand fantezia cade, dragostea si dorinta, care putusera sa fuzioneze intr-o prima faza, se desolidarizeaza. Unii isi spun apoi foarte repede ca s-au inselat, ca nu era persoana potrivita. Ei prefera sa schimbe partenerul, decat sa accepte disparitia fanteziei“. In opinia psihologului si psihoterapeutului Nicole Prieur, cautarea idealului amoros in intalniri a devenit obsesiva.

Si ea provoaca cu atat mai multe ravagii cu cat s-a rationalizat: „Cand dragostea era «cireasa de pe tort» intr-o casnicie, Fat-Frumos, Printesa care ar putea sa ne faca sa ne indragostim, la fel ca in vise, adica ceva care apartine mai mult irealului sau inaccesibilului. Astazi, dragostea este considerata coordonata de baza a unei intalniri, fundamentul insusi, conditia sine qua non.

Aceasta stare nu este doar o realitate care trebuie sa se intruchipeze, ci mai mult un ideal pe care pacientii mei vor neaparat sa il atinga. Si-au facut un adevarat caiet de sarcini pentru asta: «Trebuie sa fie asa, trebuie sa zambeasca in nu stiu ce fel, si abia atunci o sa am fluturi in stomac». Doar ca fluturii apar din imprevizibil, atunci cand nu stim foarte bine ce asteptam“.

www.psychologies.ro

Adevarul despre barbati si femei

Cum sunt femeile si barbatii diferiti? In ce privinta? De ce apar neintelegeri sau adaptari greoaie unii la ceilalti? Simplu: pentru ca fiecare isi impune propriul criteriu de judecata in evaluarea celuilalt. Cel putin asta sustine psiholoaga si feminista canadiana Susan Pinker in cartea plina de revelatii si aparuta la editura Curtea Veche, Paradoxul Sexelor.

Susan Pinker s-a intrebat de ce nu reusesc femeile sa faca pace intre viata profesionala si cea personala, de ce e atat de solicitant sa fii femeie. Adevarul este ca nu prea auzim barbati care sa aiba problema impacarii intre cele doua vieti: cea personala si cea profesionala. Barbatii par mai relaxati si mai in armonie la acest capitol.

Atunci, de ce? Simplu: pentru ca femeile ultimelor generatii, profesionistele de top si mamele de familie, au crescut cu ideea ca ele trebuie sa semene cu barbatii in acest domeniu. Nimic mai gresit: adevarul e ca suntem extrem de diferiti in constructia noastra psihologica, in asteptarile de la viata si de la cariera si in nevoia de a reconcilia cele doua spatii.

SEAMANA, DAR NU RASARE

Este adesea citat „experimentul“ cu copiii dintr-un kibbutz evreiesc, fete si baieti crescuti in acelasi spirit, fara a se face diferenta intre ei, pusi sa duca la capat aceleasi treburi. Oricine s-ar fi asteptat sa rezulte o mica populatie omogena, fara diferente mari de comportament.

Ei bine, nimic mai fals! Fetele au crescut „ca fetele“, cu comportamente si activitati tipic feminine, iar baietii cu ale lor. 70-80% dintre fete au mers catre slujbe cu caracter umanitar, legate mai ales de copii si educatie. Majoritatea barbatilor a preferat lucrul la camp, in fabrici, constructii sau intretinere. Asadar, a fi femeie (sau barbat) e o chestiune de biologie, care vine de mai de mult decat dorinta noastra contemporana de egalitate si asemanare. Femeile si barbatii sunt oricum, numai asemanatori nu sunt!

FIECARE CU ABILITATILE SALE

Am facut mai jos o selectie a diferentelor subtile dintre barbati si femei, asa cum le-a sintetizat psiholoaga Susan Pinker. Asta, ca sa intelegem de ce, adesea, nu ne intelegem noi, barbatii si femeile cu bune intentii. „Femeile nu au monopol asupra empatiei sau slujbelor legate de oameni. Figurile impunatoare, care au modificat opinii publice sau politice sunt de multe ori masculine, iar barbatii sunt mai predispusi sa se sacrifice pentru a-i ajuta pe altii. Dar cele care se detaseaza subtil in fata suferintei altora sunt femeile.“

„BARBATII, in medie, sunt mai hotarati decat femeile, indiferent unde si in ce timpuri traiesc, cat de batrani sunt sau ce educatie au. Femeile sunt mai anxioase, au incredere in ceilalti, sunt credule si blande, chiar daca ele sunt adolescente din Polonia sau Canada, ori femei de 65 de ani din Statele Unite, Finlanda, Germania, China.“

„FEMEILE se pricep mai bine la identificarea sentimentelor celorlalti si sunt mai usor afectate de acestea decat barbatii. Exista foarte multi oameni – atat barbati, cat si femei – ale caror niveluri de empatie sunt undeva la mijloc. Dar extrema scorurilor mici este dominata de barbati. Cele mai inalte scoruri de empatie s-au descoperit la femei.“

„UN STUDIU din 2005, realizat pe un grup de 44,4 milioane de adulti, capi de familie din Statele Unite, arata ca in fazele incipiente ale unei boli, cand, de exemplu, un membru in varsta al familiei are nevoie de ajutor pentru treburi casnice sau sociale, sprijinul vine in proportie de 42% de la rude de sex barbatesc. Dar, daca este nevoie de o invoire de la serviciu, de a pleca mai devreme de la lucru sau de a ajunge mai tarziu la birou, ori de o scutire pe o perioada mai indelungata pentru a ajuta un membru al familiei grav bolnav, femeile fac acest lucru in proportie de 84%. Si cand vine vorba despre rude bolnave de cancer, numarul fiicelor sau sotiilor implicate depaseste cu mult proportia membrilor de familie de sex opus.“

„DORINTA de a cauta sprijin social – in special din partea altor femei – este una dintre cele mai previzibile modalitati prin care barbatii si femeile se comporta diferit cand sunt stresati. Un animal mic, soarecele de camp, un mamifer rozator care are multe gene comune cu oamenii, reactioneaza diferit la stres, in functie de sex. Cand soarecii de camp masculi au fost fortati sa inoate trei minute fara oprire, au reactionat la stres de scurta durata grupandu-se cu femelele. Cand femelele au fost stresate in acest mod, dupa aceea nu au dorit sa se grupeze cu masculii, cautand tot compania femelelor. Si doar o mica proba din cercetarile efectuate pe oameni ne arata ca elevele de liceu si studentele cauta si primesc sprijin din partea altor femei, mai mult decat cauta si primesc colegii lor barbati din partea oricui. Ca adulte, femeile se bazeaza mai mult pe prietenii femei decat pe sotii lor. 80% dintre femei afirma ca impartasesc suferinta prietenelor mai des decat barbatii.“ Asadar femeile sunt mai „lipicioase“ si mai afectuoase prin natura lor.

„FEMEILE se confrunta cu suferinta cu 30% mai des decat barbatii – si nu doar pentru ca barbatii isi pastreaza emotiile pentru ei insisi. Femeile chiar simt tristete, indispozitie si anxietate mai acut si mai des. Cand aceste sentimente incep sa domine, femeile devin epuizate sau deprimate clinic, o boala care este de doua ori mai comuna la femei decat la barbati, in toate culturile si clasele sociale.“

„EXISTA o diferenta remarcabila intre femei si barbati in ceea ce priveste modul lor de a-si spune povestea vietii. Povestea de viata in varianta masculina subliniaza de obicei determinarea («sa fac asa cum vreau eu»), crezul de a accepta situatiile de umilinta si pe cele plictisitoare, depasirea obstacolelor sau invingerea dusmanilor, evidentierea reusitelor si a atingerii obiectivelor. Povestea de viata feminina prezinta, de obicei, un sir de evenimente care s-au completat cu usurinta, pe parcursul carora tot ceea ce au facut a reprezentat rezultatul «natural» al situatiei din acel moment, al actiunilor celorlalti, al evenimentelor intamplatoare… Se pare ca multor femei le este greu sa-si exprime in mod deschis preferintele legate de stilul de munca si de viata. Intentiile, planurile, motivatiile si preferintele pot disparea ca apa in nisip in povestile pe care femeile le spun despre vietile lor.“

http://www.psychologies.ro/

Cum sa iti gasesti jumatatea?

Niciodata, nimic. Degeaba il cautam, il vrem, alergam dupa el, „celalalt“ nu se hotaraste sa intre in viata noastra. De ce? Ce il blocheaza? Analiza si sfaturi pentru a se face disponibil pentru dragoste…

„Astazi, intalnirea amoroasa este idealizata, cautata cu ardoare“, constata psihanalistul Gérard Bonnet, „dar asta nu inseamna totusi ca suntem pregatiti, in realitate, sa facem loc unei alte persoane in viata noastra de zi cu zi.“ Altfel spus, ea ar depinde cel putin la fel de mult de dorinta noastra inconstienta precum si de vointa. Oricat de sincera ar fi ea.

FANTOMELE TRECUTULUI

Psihanalistul continua argumentarea explicand ca o intalnire amoroasa nu este niciodata cea intre doua persoane, ci aceea dintre doua dorinte: „Acest lucru se produce atunci cand ne dam seama ca dorinta noastra este asemanatoare cu a celuilalt. Dar, de asemenea, trebuie sa ne ascultam propriul eu pentru a-l percepe, pentru a ne lasa tulburati si deranjati de el“. Orice intalnire amoroasa este o bulversare. A simturilor, a emotiilor, a obiceiurilor. Un cutremur pe care cultura controlului de azi nu ne pregateste mereu sa il „incasam“.

A.I., 42 de ani, celibatar de trei ani si tata al unui baietel de sapte ani, marturiseste ca a preferat sa joace cartea stabilitatii decat sa isi vada modul de viata transformat de o femeie „capricioasa si fantastica“, mama a doua fiice, de patru si sapte ani, de care, totusi, era indragostit la nebunie. El spune mereu ca e in cautarea celei care „il va surprinde si il va impresiona fara a-l agresa“. „Legatura profunda nu vine de la sine“, indica psihanalistul.

„Asta inseamna capacitatea de a ne deschide in fata celuilalt, in diferenta sa radicala, in instrainarea ei ingrijoratoare… Si aceasta amenintare este intarita de un discurs cultural care neaga diferenta intre sexe, in ciuda realitatii. Or, daca vrem sa intampinam aceasta intalnire, va trebui, inclusiv pe durata lunga, sa infruntam si sa ne ridicam gulerul pentru ceea ce eu numesc «abisul diferentei». Dar, de asemenea, nu trebuie sa ne cautam sufletul pereche si sa ne debarasam de greutatile si fantomele trecutului“.

„Intalnirea este incarcata de istorie transgenerationala“, explica psihanalistul Bernard Torgemen. „Atunci cand se produce, intotdeauna vizeaza mai mult de doi: sunt eu, celalalt si ceea ce fiecare mosteneste de la parinti. Adica doua persoane reale si patru fantome. Intalnirea reactiveaza ceea ce, in primele noastre legaturi afective, ar tine de ordinea fuziunii si a «difuziunii», versant pozitiv si versant negativ si, evident, acest lucru atrage dupa sine o mare confuzie.“

Doar dupa trei ani de terapie, F.R., 37 de ani, a inteles ca era „abonata la intalniri de calitate indoielnica“, pentru ca, inconstient, nu voia sa rupa legatura fuzionala care o lega de tatal ei. „Pentru ca el sa ramana primul in viata mea, minam de la inceput toate relatiile mele alegand perdanti. De atunci, lucrez la «eliberarea mea», pentru ca doar cu acest pret ma voi putea dezvolta pe plan afectiv intalnindu-l, in sfarsit, pe cel bun.“

Renuntarea la obisnuinte otravitoare, la iubirile oedipiene, incetarea ranilor si a experientelor nefericite, la asta ne invita cautarea amoroasa. Cea care ne inscrie intr-o noua dinamica a dorintei. Daca nu, este doar repetitie si blestem. „Pe de alta parte, ea poate sa ne trimita spre ceea ce eu numesc «false recunoasteri“, ne previne Bérnard Torgemen. „Atunci cand ceva din celalalt ne aminteste mai mult sau mai putin constient o figura puternica din trecutul nostru afectiv. Atentie ca nu cumva sa il consideram un semnal pozitiv! Din contra, acest lucru merita interogari si vigilenta.“

In opinia lui Gonzague Masquelier, Gestalt-terapeut, inainte de a ne avanta spre o noua intalnire, „trebuie sa curatam vechile rani ale vietii noastre afective, toate emotiile blocate care inca sunt active (tristeti, ranchiune, furii) si care ne impiedica sa il intampinam pe celalalt“. El adauga ca, printre lucrurile toxice din trecut, se gasesc, de asemenea, ceea ce numim in Gestalt-terapie introiectii, credinte eronate sau limitante, pe care le-am mostenit din copilarie sau pe care le-am integrat in urma experientelor nefericite.

„Acestea merg de la generalitati despre barbati sau femei pana la prejudecati legate de cuplu sau sexualitate, trecand prin certitudini despre presupusele noastre lipsuri sau incompetente“, detaliaza Gonzague Masquelier, care estimeaza ca doar o constientizare a existentei lor si a toxicitatii lor ne poate elibera de ele.

Dar, odata fantomele trecutului neutralizate si odata ridicate franele lor, mai ramane de infruntat frica, sora geamana a dorintei. „Ea este un element central in procesul intalnirii“, afirma Bérnard Torgemen. Este, in acelasi timp, „facilitanta si inhibanta“. Pentru psihanalist, aceasta actioneaza pe trei niveluri: realitatea (cum sa o abordez, cum sa ma comport?), imaginarul (data viitoare voi spune asta, voi propune asta) si, in sfarsit, fantasmele (el sau ea suscita o dorinta sau alta, o amintire sau alta, o anume imagine in mine).

In functie de povestea fiecaruia dintre noi, frica ne va putea deschide sau inchide in fata intalnirii. Cea mai buna dispozitie? „A fi in fizicul sau, in simturile sale“, continua Bérnard Torgemen. Nu doar partile inconstiente intra in relatie, ci si corpurile. „O intalnire frumoasa, afectiva si intelectuala poate deveni sterila daca nu il simtim pe celalalt, cu nasul, cu pielea… Corpul este «animalul» invitat la celebrarea dragostei, trebuie sa ii lasam un spatiu pentru ca sa poata sa se exprime si sa ne vorbeasca.“ Acest lucru cere acceptarea renuntarii, cel putin pentru moment, la controlul (imaginea mea, obiectivul meu), pe care il abandoneaza asteptarile noastre mult prea formatate, precum si criteriile noastre prea rigide despre partenerul nostru ideal.

„Este vorba, din contra, de a repera defectele, imperfectiunile, singularitatile celuilalt“, insista psihanalistul. „In aceasta bresa, fecunda in surprize, in bogatii, se naste dragostea. Trebuie sa terminam cu acest razboi narcisist care indeamna azi pe fiecare sa caute in celalalt o oglinda flatanta.“

Asumarea riscului de deschidere spre celalalt inseamna si asumarea riscului de a displacea, sifonand o anume imagine de sine. Bulversand anumite criterii sociale, chiar rasiale sau religioase. Sau, mai simplu, surprinzandu-se pe sine. S.P., 41 de ani, divortat de doi ani, s-a casatorit anul trecut cu o femeie de varsta sa, „bruneta si rotunjoara“, desi lui nu ii placeau decat femeile inalte, de tip nordic.

„Mi-au trebuit cinci luni ca sa accept ca eram indragostit de L. Atunci cand nu era cu mine, totul mi se parea complicat si tern. Ea mi-a sedus si prietenii, dar si pe mine, a facut din apartamentul meu un adevarat camin deschis apropiatilor mei, ceea ce nu era cazul cu fosta mea sotie, pe cat de frumoasa, pe atat de glaciala, in toate sensurile termenului.“

In opinia lui Marie Rose Charest, psiholog, o adevarata intalnire amoroasa antreneaza mereu bulversari, exterioare si interioare. Ea este puternic transformanta. „Nu este vorba doar de o legatura care se adauga la toate celelalte, ci de o experienta de creativitate: este un teritoriu nou pe care trebuie construit, care intra pe teritoriile individuale.“

Pentru psiholog, o intalnire nu se poate transforma in relatie decat daca suntem capabili, plecand de la identitatea sa singulara, sa cream una noua in doi. Nu contopindu-ne cu celalalt, nici absorbindu-l, ci producand, la contactul cu el, ceva nou. In comportamentul sau, credintele sale, modalitatea sa de a gandi…

Acest lucru cere de la fiecare in parte sa ne lasam surprinsi de celalalt ca de sine, punand intre paranteze, cel putin pentru un timp, certitudinile si obiceiurile proprii. „Am putea spune ca anumite intalniri permit stabilirea contactului cu ceea ce este mai bun din sine“, concluzioneaza Marie Rose Charest. Un „mai bun“ adesea sufocat de scenariile de repetitie sau de frici, care inhiba dorintele si increderea in sine.

http://www.psychologies.ro/

Am iubit..am plans..am iertat..

Am iertat greșeli care au fost, într-adevăr, aproape de neiertat;
am încercat să înlocuiesc oameni de neînlocuit;
am încercat să uit oameni de neuitat. 
Am acționat deja impuls,
am dezamăgit unii oameni și am fost dezamăgit de alții.
Am îmbrățișat pentru a proteja pe cineva,
Am râs când nu puteam râde,
Mi-am făcut prieteni pe vecie,
Am iubit și am fost iubit, dar, de asemenea, am fost și respins.
Am fost iubit și nu am putut iubi în răspuns.
Am țipat și am sărit în sus de bucurie,
am trăit pentru a iubi și am făcut promisiuni pentru veșnicie, dar, de asemenea, le-am și încălcat.
Am plâns ascultând muzică și privind fotografii,
am telefonat doar pentru a auzi o voce.
M-am îndrăgostit de un surâs,
am crezut ca voi muri de tristețe…
Am simțit teama de a pierde pe cineva special
și am sfârșit prin a-l pierde cu adevărat…
Dar am supraviețuit și încă Trăiesc.
Nu trec prin viață fără a mă bucura de ea…
Și nu ar trebui să faci asta nici tu… așadar…
TRĂIEȘTE, bucură-te, profită de oportunități.
Fii decis, îmbrățișează viața și trăiește cu pasiune,
Pierzând cu demnitate și triumfând plin de curaj.
Lumea aparține acelora care nu se tem, iar viața este prea valoroasă pentru a te simți nesemnificativ.

(Aisha)

https://www.facebook.com/pages/NOI

Cum sa fii un om mai bun (mai sanatos si mai fericit)

Un adevar mai putin cunoscut despre Mihai Eminescu

Cu durere în suflet trebuie să recunoaştem că tinerii din ziua de azi nu mai pun preţ pe adevăratele valori strămoşeşti, naţionale, creştineşti. Nu mai cunosc ce înseamnă jertfa pentru un ideal, dragostea de adevăr, dragostea de dreptate, de ţară, care nu sunt altceva decât dragostea de Dumnezeu. Înainte, cei mai buni români erau şi cei mai buni creştini. Strămoşii noştri şi-au vărsat sângele şi şi-au jertfit libertatea tocmai pentru ca noi să trăim azi în libertate şi să-L iubim mai mult pe Dumnezeu. Însă, ce-am făcut noi cu această libertate? Am vândut-o pe lucruri de nimic şi ne-am transformat în sclavii propriilor patimi.Iată că înţelegând greşit această libertate, am ajuns să ne deplângem singuri soarta pe care noi înşine ne-am făurit-o. Aceasta este recunoştinţa noastră faţă de jertfa strămoşilor şi martirilor noştri? Cât de scump au trebuit să plătească, iar noi trăim tot în nepăsare şi-n păcate. Numai noi suntem de vină, nu Dumnezeu şi nimeni altcineva. E dureros şi faptul ca prin şcoli nu se prezintă adevărata faţă a lucrurilor, suntem îndoctrinaţi cu fel de fel basme, minciuni, de teorii inutile şi concepţii anticreştine şi de aceea nu se mai cunoaşte adevărul sacru. Chiar şi despre poetul nostru român, Mihai Eminescu, tinerii sunt învăţaţi să creadă că a fost un nebun, însă care este de fapt adevărul?

Corupţii vremii de atunci, împotriva cărora a scris Eminescu, au tăbărât mai la urmă asupra lui şi l-au băgat în spitalul de nebuni de la Socola, din Iaşi. Acolo, un doctor l-a injectat cu o doză puternică, cu un medicament nociv, în urma căruia, la scurt timp i-a venit sfârşitul. Cam aşa se întâmplă cu toţi aceia care au curajul să mărturisească adevărul şi să demaşte minciuna…Preţul adevărului este moartea!

Şi un lucru mai puţin cunoscut am citit într-o carte: Părintele Arsenie a deplâns viaţa marelui poet Mihai Eminescu, înzestrat de Dumnezeu cu atâta talent. Dacă şi concepţia poetică ar fi unit-o cu concepţia de viaţă creştină, ar fi suferit mai puţin în lumea aceasta şi nu ar fi trecut atâţia ani prin iad, era de părere Părintele Arsenie. Dar prin evlavia pe care a avut-o la Maica Domnului, se mângâia şi uneori se refugia la mănăstire, cu prietenul lui de suflet, scriitorul Ion Creangă, care avea seminarul de teologie de la Mănăstirea Neamţ. Şi totuşi, Eminescu, prin Maica Domnului, a avut parte înainte de moarte de Sfânta Împărtăşanie, după însemnarea care a rămas pe o carte veche de cult. Voi publica în continuare versurile scrise de Mihai Eminescu, închinate Maicii Domnului:

Rugămu-ne-ndurărilor

Luceafărului mărilor

Din valul ce ne bântuie

Ne apără, ne mântuie!

Privirea-ţi adorată

Asupră-ne coboară,

O, Maică Preacurată

Şi pururea Fecioară, Marie.

Noi, ce din mila Sfântului

Facem umbră pământului,

Fii scut de izbăvire

Şi zid de mântuire!

Din neguri te arată,

Senină, dulce clară,

O, Maică Preacurată

Şi pururea Fecioară, Marie.

Iată încă o perlă de duh creştin din poeziile marelui Eminescu: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”

Regretatul preot Constantin Galeriu, care a fost şi întemniţat pentru credinţă, i-a alcătuit marelui Eminescu, din preţuire, un Acatist. Părintele Nicodim Bujor s-a rugat pentru sufletul lui Eminescu şi i s-a arătat marele poet, în chilia lui, şi i-a zis zâmbind:

„Acum văd faţa Maicii Domnului în ceruri.”

 Aceasta pentru că a preamărit-o pe pământ…

Pr. Arsenie Boca "Mărturia mea" Pr. Petru Vamvulescu

http://luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com